Cand te doare dorul…

550318_10151207844956268_1844464469_n

 

M-am trezit speriata si am inceput sa o caut disperanta prin casa, prin curte, pana la fostul WC al angajatilor, imbracata doar in camasuta de noapte, tipand cat ma tinea gura

– Mama, mamaaa, mama unde esti?

Plangeam tremurand ca nu o gasesc nicaieri…Nu era in canapeaua din sufragerie, nici in bucatarie, cafeaua nu era facuta, pe banca de sub salcam nu avea cum sa fie pentru ca era inca frig afara, in bucataria de vara… nu era nicaieri…
Dumnezeule, unde ai plecat, mami? Unde poti sa fii? M-am uitat pe geam, in camera lor, si nu am vazut-o…apoi am deschis usa…si era in pat, langa tata…Dormea linistita tinandu-l de mana…nici nu se cunostea ca s-ar fi simtit rau… Am inchis incetisor usa, cu lacrimi in ochi si ingenuchiata, i-am multumit lui Dumnezeu ca era bine…

-Ce mi-o fi venit sa sar asa? Ce m-o fi apucat sa o caut prin toata casa si toata curtea? Mi-am sarit din minti….Ma duc sa ma bag in pat, mai stau putin, doar e duminica si m-a luat un frig….de nu as raci…

-Mada, hai sa stam de vorba, hai trezeste-te…vreau sa vorbim despre modelul pentru fata aia de masa…hai…simt nevoia sa vorbim…

-Vin acum mama…am avut un vis ciudat si m-am mai trezit odata mai dimineata….cum te simti?

-Bine, cred ca am trecut de criza…dar ma simt inca slabita

-Ce ma bucur….arati si mult mai bine…hai sa vorbim…esti frumoasa…

-Haide mai, fii serioasa….ce prostii sunt astea?

-Esti mama mea si esti frumoasa si eu te iubesc tare, am pupat-o si mangaiat-o pe par asa cum faceam des, destul de des dar poate ca nu suficient de des…acum degeaba regret…

Ne-am petrecut dimineata vorbind despre una alta, apoi am mers in bucataria de vara unde am asternut pe paturi cuverturi…era prima zi din martie in care vremea a fost destul de calda pentru ca sa putem sta acolo…Mama copia, dupa cum avea obiceiul, o „reteta intersanta” dintr-o revista…”sarmalute asortate, fierte in dovleac”…a ramas inceputa… marti a plecat…

Si am cautat-o, si am strigat-o si m-am uitat degeaba in pat, langa tata…

Noi, mortii acuzam!

autor necunoscut

copii din lagar

Nu, pe mormantul nostru nu sunt cruci,
Nici pietre funerare vechi, crapate
Nu-s jerbe, nici din fier forjat uluci,
Nici heruvimi cu capete plecate.

Nici lumanari nu-si plang fierbintii stropi,
Nici nu stim umbra salciei pletoase
Stropiti cu var noi putrezim in gropi
Si vantul doar ne suiera prin oase.

Nealinate albe harci atarna
De gardurile cu ghimpata sarma.
Cenusa noastra-i dusa fara urme,
In cele patru zari si-n mii de urne.

In jurul lumii ne-nsiram, colan,
Seminte pe-ale vantului aripa
Si numaram- din zile se fac ani.
Si asteptam, intr-una, fara pripa.

Mereu mai multi santem si strat cu strat,
Sporim mereu in bezna grea din groapa.
Umflam ogorul vostru ne-ncetat.
Dar vine-o zi cand scoarta humii crapa.

Atunci o sa iesim sir fioros,
Tigva deasupra tigvei, os pe os,
Venind in fata voastra sa strigam:
Noi, mortii, acuzam!

Broscuta surda…

Se uita Ion peste gard si il vede pe Vasile jucand tenis cu Agassi. Batea
Vasile la Agassi de nu-i venea sa creada.
– Ba Vasile domnu ala nu-i Agassi?
– Ba da mai Ioane.
– Si tu stii tenis, ma?
– Stiu ma Ioane, mai bine n-as sti. No ia ca iara l-am batut.
-Apoi cum sa face ma, ca nu te-am vazut niciodata. ( Agassi terminat, il
roaga sa mai joace o partida)
-Du-te in fundu gradinii, acolo-i un broscoi, ala-ti indeplineste orice
dorinta, numa vezi de vorbeste mai tare cu el ca-i cam surd.
Se duce Ion la broasca si ii spune ca vrea mult aur. Cand ajunge acasa
constata ca in batatura avea un taur. Se plange la Vasile:
– Surda tare broscuta ta, am vrut mult aur si mi-a dat un taur.
– Si tu crezi ca eu am vrut sa fiu tare-n tenis?

 

Banii nu aduc fericirea…

absint

De cele mai multe ori cand vine vorba despre bani, unii finalizeaza conversatia apoteotic si intelept „banii nu aduc fericire”…

Oare?! Pai sa vedem….

In primul rand banii aduc viata, daca nu ai avea bani, nu ai putea sa-ti cumperi medicamente si servicii medicale cand esti bolnav, nu ai putea sa-ti cumperi strictul necesar pentru a putea trai si aici ma refer la mancare, produse de igiena, haine, incaltari, un loc unde sa locuiesti, unde sa te poti incalzi iarna si te apara de caldura, vara. Despre folosirea unui mijloc de transport, fie personal sau inchiriat prin costul unui bilet nu mai spun nimic…

Asadar banii ofera viata prin crearea posibilitatii de a ti-o pastra.

Apoi banii inseamna crearea de Viata, daca esti constient si responsabil, nu poti sa dai Viata fara sa fii sigur ca ai suficienti bani pentru a mentine in bune conditii acea Viata, pe Pamant. Inca din primele zile de existenta, Viata, are nevoie de bani…bani pentru vitamine, pentru o alimentatie corecta a mamei, pentru controale medicale, incaltari comode, haine…despre urmare nici nu mai pomenesc….De cand apare si pana mori, Viata are nevoie de dragoste, inrijire si…bani.

Si asa ajungem la banii care creaza Viata…deja devine interesant…

Banii mentin relatiile interpersonale in limite normale, ofera destindere si liniste de la relatia de cuplu pana la cele cu rudele, prietenii, vecinii, strainii, te ajuta sa fii prezent in societate, sa socializezi, sa te recreezi, sa te porti si sa traiesti normal, sa te instruiesti si educi, banii iti ofera servicii, lucruri si obiecte care te bucura…

Si atunci, cum pot fi considerati tocmai banii, cei aducatori de Viata si bucurie ca fiind neansemnati?

Banii te pot ajuta sa muncesti, sa faci alti bani, sa-ti aduci aportul in societate, sa daruiesti celor care sunt mai stramtorati, iti permit sa fii bun si milostiv iar daca astea sunt lucruri facute din inima, inseamna ca-ti aduc fericirea…

Si atunci daca fericirea vine din faptul ca ai o viata si esti sanatos sau din faptul ca iti poti  permite sa dai viata ori din felul frumos, placut si util in care iti traiesti viata inseamna ca banii aduc fericirea!

Contraziceti-ma argumentat, va rog….

Discutii paralele…

– Ce v-ar placea? ma intreaba barmanul.
– Ce mi-ar placea?…Pai, o casa mai mare, bani mai multi si o sotie mult mai frumoasa.
– Nu, zise barmanul calm, am vrut sa zic: “Ce doriti?”
– Imi doresc sa castig la loterie, sa moara soacra-mea si copilul meu sa se nasca sanatos.
– Ce sa fie??…zise barmanul incepand sa-si piarda rabdarea.
– Baiat sau fata…nu conteaza, ii spun.
– Domnule, (enervat de-a dreptul), m-ai inteles gresit, te-am intrebat doar: “Ce vrei sa bei??!”
– Aaa…ii zic, pai de ce nu spui asa?!…Ce ai? la care barmanul:
– Absolut nimic! Sunt perfect sanatos!

Amintirile din Epoca de aur….

Desi nu mai intru foarte des pe site-ul evz, am descoperit o serie de articole interesante si bune de citit…in special de cei foarte tineri care habar nu au ce a insmenat acea perioada…Am scris si eu un mesaj dar pentru ca nu-mi pun marI sperante in publicarea lui sau macar a unor pasaje din el, m-am gandit sa-l publlic integral aici, pe blog si totodata sa va invit si pe voi sa scrieti despre ceea ce v-a ramas in minte, de atunci…

„Ma numesc Madalina, dar daca ceva din ceea ce va scriu, vi se pare publicabil, va rog sa folositi nickname-ul „Madlene”. Am 38 de ani si am prins cativa ani de trai in perioada „epocii de aur”…Se pot spune multe, sunt convinsa ca mesajele pe aceasta tema abunda dar din lipsa de lumina, caldura, apa calda, produselor de igiena, a mancarii, a libertatii de miscare si de exprimare mi-au ramas vii in minte cateva amintiri pe care am sa incerc sa vi le povestesc…

In toamna anului 1987, mama mea s-a imbolnavit iar regimul prescris a fost unul suficient de dur si restrictiv. Cu alte cuvinte avea voie sa manace doar cateva alimente printre care si carne de pasare fara piele…Noi procuram carnea de la o vecina ce lucra la un abator de porci si vite…deci carnea de pasare era cumva o raritate prin casa…Imi amintesc si acum cum disperat, bunicul meu (pentru ca tata, marinar fiind, era plecat in voiaj) a cautat vreme de o saptamana peste tot carne de pasare pentru ca intr-un final sa gaseasca la un restaurant, cateva bucatele de piept condimentate, tapetate cu pesmet, pregatite pentru a fi prajite…O vad in ochi pe bunica mea cum plangand, spala de pesmet si condimente, acele bucatele de carne…

Cum v-am spus tata a fost marinar, a lucrat la IPO Tulcea, facea voiaje si de cate 8 luni, iar cand venea, dintr-o diurna de mizerie, incerca sa aduca acasa tot felul de „bunatati” pentru mine…Niciodata nu lipseau bananele pe care le cumpara verzi si care pana acasa, se coceau…Mi-o aduc aminte pe o colega de banca, eram in clasa a-8-a, care m-a intrebat ce mi-a adus tata…Desi nu vorbeam mai niciodata cu colegii despre asa ceva, invatata fiind de acasa, ca nu este frumos si nici bine sa „te lauzi”, nu stiu ce m-a apucat atunci sa-i spun ca mi-a adus banane…Nu cred ca am sa uit vreodata privirea nedumerita si intrebatoare a acelei fete care habar nu avea, la 13-14 ani, ce sunt acelea banane…A doua zi, invelita in servetel si la drumul spre intoarcerea acasa, de la scoala, i-am dat o banana, rugand-o sa nu umble la ea pana nu ajunge acasa.

Apoi nu am cum sa uit plimbarile pe care le faceam afara din casa pentru ca sa putem vorbi despre planul de fuga al tatalui meu, informatiile pe care le culegeam de la o colega de scoala a carui tata nu s-a mai intors acasa dintr-un voiaj si care povestea prin cate trece mama ei si cate presiuni se fac inclusiv asupra bunicilor, unchilor… Din doua in doua zile se trezeau cu securistii la usa pentru a o lua pe mama ei la ancheta unde incercau sa o determine sa dea divort pentru ca in cazul in care tatal sau cere reintregirea familie, cerera sa devina fara fond…Toate acestea noi le discutam pe drum, niciodata in casa, era o frica ce plana peste tot…mai ales ca noi stiam despre supravegherea noastra

Nu pot uita lipsa cartilor din librarii, carti de valoare din literatura universala si prezenta muntilor de maculatura cu istorii trucate, cartoaie de zeci de kg cu plenarele si congresele lui Ceausescu. Cum nu pot uita de informarile politice pe care eram obligati sa le facem iar daca nu, ni se scadea nota la purtare…iar ca masura extrema nu deveneai UTC-ist ceea ce insemna ca te afli la marginea societatii, langa nelegiuiti dar si langa cei asemeni tie, ce incercau sa-si mai pastreze putina demnitate…dar societatea privea distorsionat adevarul…

Pe o scara a nenorocirilor acelor timpuri, mai presus de lipsurile materiale se situeaza ingradirile spirituale si frica, senzatia de captiv pe care am trait-o atunci…Asta nu ar trebui uitat…lipsa de libertate.”

Scotienii

– Fac o cură de slăbire după sfatul medicului, îi povesteşte scoţianul prietenului său. Iau prânzul mai târziu şi nu mai iau deloc cina.
– Şi nu încalci niciodată regula asta?
– Niciodată!
– Foarte bine. Atunci te invit în seara asta la mine, la cină!

Celebrele doamne ale Romaniei ep II

 

HARICLEA DARCLEE, una din minunile lirice ale lumii. Hariclea Darclee s-a nascut în 10 Iunie 1860 în orasul Braila.

 

Hariclea_Darclee

 

 

A primit numele de Hariclea, derivat din numele patronimic al tatalui, Ion Haricli, care a fost dezamagit ca sotia nu-i daruise un baiat. Mama, Maria Haricli – nascuta Aslan – provenea din „os domnesc”, fiind nepoata directa a Domnitei Mavrocordat. Din copilarie atrasa de pian, apoi urmând canto la prestigiosul pension Lobkovits din Viena, cu renumita profesoara de bell canto – Marchesi. La vârsta de 16 ani Hariclea a impresionat atât publicul cât si specialistii în canto. Parasind orasul natal, întrucât casa parinteasca fusese distrusa de inundatii, a ajuns la Bucuresti, unde a luat lectii de canto cu o frantuzoaica – M-me Le Kerre, aceasta fiind profund impresionata de talentul tinerei. În acel timp, Hariclea întâlneste pe locotenentul de cavalerie Iorgu HARTULARI, erou al Razboiului din 1877, care frecventa de mai multa vreme casa Haricli. Sentimentele sunt reciproce, acesta cerând-o în casatorie, însa spre nemultumirea generala a familiei, mai ales a mamei, care nu a putut concepe ca „fiica ei sa se marite cu un barbat fara avere si fara perspective de viitor…”- era de fapt conceptia timpului, care a durat foarte multa vreme în România, pâna prin anii 1930, când ofiterii erau considerati „oameni saraci”, în schimb, prin casatorie legea militara pretindea ca viitoarea sotie sa aiba o „zestre” de 20000 lei. Totusi, casatoria religioasa a avut loc în Februarie 1881, la Biserica Alba din Bucuresti (Cal.Victoriei) mama miresei însa, neparticipând la aceasta unire a cuplului îndragostit.

La scurt timp dupa casatorie, vraja dragostei se risipeste, casnicia fiind marcata de crizele sotului gelos, la care s-a adaugat si patima jocurilor de noroc. Au urmat mari probleme financiare care au distrus definitiv armonia cuplului, urmând revenirea la Braila, unde Hariclea a început o colaborare muzicala cu George CAVADIA, pianist si organizatorul unor mici serate muzicale în propria-i casa. Mai târziu, cuplul s-a mutat la Iasi, unde situatia materiala precara, precum si continuarea neîntelegerilor dintre cei doi au luat amploare, ulterior Hariclea hotarându-se sa divorteze în 1883, aflând în plus ca în viata sotului intervenise si o relatie extraconjugala. Când totusi se hotarâsera sa plece la Paris, în Aprilie 1886, ca sa continue lectiile de canto, constienta si încurajata de valoarea vocii ei, afla ca este însarcinata. În luna Iulie 1886, naste un baietel, iar ea continua sa ia lectii de canto cu Marie SASSE la Paris.

Celebrul compozitor Charles GOUNOD, a distribuit-o pe Hariclea în rolul Julietei din opera „Romeo si Julieta”, cu prilejul Expozitiei mondiale de la Paris în anul 1889. Mai târziu, Hariclea apare pe scena Operei Mari din Paris, în primul rol liric, interpretând rolul Margaretei din „Faust”. A urmat o glorie internationala a Hariclei Darclee pe scena Scalei din Milano, care, în ciuda bine-cunoscutei exigente a publicului milanez, Presa s-a aratat elogioasa de debutul ei, în 26 Decembtrie 1890. Se spune ca în acea perioada, atât compozitorul Ruggiero LEONCAVALLO, cât si MASCAGNI erau îndragostiti de ea – era frumoasa si cu o voce de aur.
Hariclea Darclee a înregistrat noi si mari succese la Petersburg si Madrid. În anul 1897 s-a finalizat divortul cu Hartulari, ramânând singura sa se lupte cu destinul, sotul retragându-se pâna la sfârsitul vietii la Cotnari, despartit de multa vreme – sufleteste – de familie.
Hariclea era poliglota, vorbea curent germana, franceza, italiana ,spaniola, engleza, greaca si nu în cele din urma si rusa, cucerind astfel publicul din întreaga lume, considerând însa, ca cel mai mare triumf a fost cel „de acasa”, pe scena Operei de la Bucuresti (N.B.Se numea Teatrul liric, în stilul operei din Viena, care se afla în Piata Valter Maracineanu – lânga Cismigiu, bombardat în anul 1945, ca si Teatrul National de pe Calea Victoriei, în acelasi stil).

La sfârsitul secolului XIX, Hariclea era considerata, potrivit presei de peste Ocean, „Cea mai mare cântareata lirica a zilelor noastre”. Dar, diva americana Nelly MELBA, care se temea de talentul Hariclei Darclee, a avut „un cuvânt important de spus…” la Opera Metropolitana din New York, motiv pentru care au fost anulate spectacolele ei. Viata a continuat, iar în 1906, cu ocazie premierei operei „Tosca” (Puccini) în Italia, se întâlneste cu baritonul Eugenio GIRALDONI, care a facut o mare pasiune pentru ea. Diva nu l-a încurajat, dar nici nu l-a respins, iar într-o buna zi, aflându-se amândoi pe un vapor care-i ducea spre Argentina, cântaretul si-a luat „inima în dinti”, declarându-i sentimentele de dragoste. Hariclea spunea ca – „Eugenio este singurul barbat pe care îl iubeste cu adevarat, pentru prima si ultima oara în viata”. Dragostea lor este supusa însa unor mari încercari iremediabile. Datorita faptului ca erau mereu despartiti din cauza obligatiilor profesionale, Hariclea a luat decizia divortului dupa 4 ani de casatorie. Ulterior, Eugenio s-a casatorit în Rusia, cu fiica unui print caucazian, cu care a avut si un copil.
Cariera Hariclei Darclee desfasurata pe parcursul a 30 de ani, s-a încheiat odata cu primul razboi mondial, când a preferat sa se retraga, datorita primelor semne de alterare a vocii. Ultimul specatol l-a sustinut în luna Mai 1918, la Teatrul Pergola din Florenta, dupa ce fusese catalogata de Enciclopedia dello Spettacolo (1950) ca „cea mai mare cântareata a lumii timp de 25 de ani.

– În Septembrie 1936, se întoarce definitiv în România dorind sa gaseasca un post la Conservator sau la Opera, care sa-i asigure o viata decenta, fiind hotarâta sa puna bazele unei Scoli românesti de canto, dar nu a reusit sa-si împlineasca visul; România era pe „picior de razboi”. În acei ani a locuit într-un hotel modest – „Bratu” – pe Str.Polizu, în apropierea Garii de Nord, amânând mereu plecarea la casa din Cotnari, în speranta ca va obtine o catedra de canto sau, în cel mai rau caz, o pensie de batrânete, cu toate ca dictionarele muzicale ale timpului o desemnasera ca „una dintre cele mai înzestrate reprezentante ale artei lirice din toate timpurile”. Regele Carol I, care a apreciat-o foarte mult, i-a oferit Ordinul „Bene Merente Clasa I”.

– În Decembrie 1938, s-a internat la Spitalul Filantropia din Bucuresti, diagnosticul fiind tragic – sarcom hepatic, trecând în Eternitate în dupa-amiaza de 10 Ianuarie 1939. Este înhumata în Cimitirul Bellu din Bucuresti, funeraliile fiind finantate de Ambasada Italiei din Bucuresti.

Articol preluat din revista Agero, scris de doamna Venera E.Dumitrescu-Staia

Povestea omului

images

 

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,

A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină…
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

– Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani…
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

– 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti…
Atâtea bucurii şi-atât senin…
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

– O fi! Dar mai aşteaptă, zise ‘Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
– E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci…
– Bine – exclamă Dumnezeu – prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

– Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
– Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine…
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

– Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
– Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci…
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste…
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare…

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti… vreo 40 de ani!
– E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece…

– De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis…
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou…

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne…
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine…

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se’mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii… Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă…

Istoria unor lucruri superbe ep IV portelanul de Sevres

Porţelanul de Sèvres nu mai este la modă, constata dezolat în 1997 Pierre Ennes de la Departamentul de obiecte de artă al Luvrului. „Este înfiorător faptul că francezii nu mai iubesc porţelanul de Sèvres, iar cele mai frumoase colecţii nu mai sunt la noi şi au plecat în străinătate.”

Desenatorul Jacques Garcia, care lucrează pe şantierul obiectelor de artă de la Luvru, remarca la rândul său: „Este un domeniu de care se interesează marile muzee, amatorii internaţionali, dar nu este gustul actual al francezilor”.Garcia este unul dintre marii colecţionari ai obiectelor de Sèvres şi arepatriat numeroase servicii lucrate sau răspândite după Revoluţia Franceză. Pasiunea lui pentru ceea ce numeşte „marele secol” l-a condus către obiecte de excepţie ale Vechiului Regim, care ornau odinioară încăperile regilor şi ale marilor seniori. În timpul lui Ludovic al XV-lea, porţelanul era la mare preţ, într-o ţară care trăia la umbra porţelanului de Meissen şi a producţiei meşterilor germani. Manufactura de la Vincennes a fost transferată la Sèvres în 1757. Din această cauză, în scurt timp, Versailles s-a umplut de obiecte de porţelan pe care Ludovic al XVI-lea le împrăştia cu dragoste prin toate încăperile. El punea mare preţ pe produsele Manufacturii de la Saint Gobin, pe care o crease chiar în palatul său şi în care prinţi din toată lumea veneau pentru a le admira înainte de a comanda. Toată această istorie l-a pasionat pe Jacques Garcia.

Serviciu cu păsări achiziţionat de la familia Suddel, datat 1792

La Versailles, sub Ludovic al XV-lea, apoi sub Ludovic al XVI-lea, avea loc o dată pe an o expoziţie de vânzare a producţiilor de Sèvres care se ţinea chiar în apartamentele regelui. Se prezentau curtenii pentru a cumpăra aceste obiecte la modă şi bineînţeles pentru a se face remarcaţi de rege prin importanţa achiziţiei lor. Într-un volum intitulat „Sèvres sub Ludovic al XVI-lea”, John Whitehead citează mărturia unui ilustru vizitator, Ducele de Croy, care, în 1775, nota: „Am fost cu domnul Bertin în cabinetele regelui, la marea expoziţie a porţelanurilor de Sèvres, care era imensă şi superbă. El mi-a mărturisit că a găsit mijlocul de a putea scoate cu 45.000 de franci mai puţin din Tezaurul Regal şi că timp de un an sau doi statul nu va fi obligat să ajute manufactura, care va fi utilă din toate punctele de vedere, dat fiind că atrage bani”. În realitate, manufactura era dependentă de Tezaurul Regal. O şansă a ei a fost că l-a avut pe Ludovic al XVI-lea, un admirator entuziast. Printre piesele cu care Garcia se mândreşte este un serviciu de masă cu păsări, comandat în 1792 la manufactura Sèvres, de un englez cu numele de Suddel, cu ghirlande aurite care figurau pe fiecare farfurie şi platou ce trezeau uimirea. Păsările erau parcă scoase din faimoasa „Istorie Naturală a Păsărilor”, de Buffon, publicată în 1770. Existau şi copii după gravurile acuarelate ale cărţii, iar culorile nu şi-au pierdut nici astăzi vivacitatea. Contele D’Artois, fratele lui Ludovic al XVI-lea şi viitorul Charles al X-lea, a fost printre primii care au achiziţionat aceste servicii cu păsări, fiind pasionat mai ales de cele pe fond galben cu verde pal. Cel care orna masa „Câmpului de luptă” avea acel faimos albastru de cobalt, numit şi de Sèvres, care după aceea s-a numit „albastrul regelui”. Un anticar din Londra, de la care Jacques Garcia a achiziţionat acest ansamblu excepţional, numit „cel mai splendid serviciu de Sèvres al secolului al XVIII-lea”, preciza că el era conservat în colecţiile reginei Angliei şi cuprinde 24 de mari platouri. Înainte de a-l etala în marea sufragerie, la primul etaj din castelul său, decoratorul a privit una dintre piesele acestui serviciu mai multe nopţi conform ritualului pe care îl îndeplineşte la fiecare nouă achiziţie. Masa este şi acum pregătită cu el. Aşezat acum într-o vitrină pentru a nu se prăfui, este folosit din când în când, ca şi cum ar fi în Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită.

Serviciul de masă Rose et Myrthe, ales de Ludovic al XV-lea pentru apartamentele sale de la Versailles

Un alt serviciu pe care îl apreciază foarte mult este cel numit „Roses et Myrthes”, ales de Ludovic al XV-la pentru apartamentele sale de la Versailles. Printre trofeele lui, Garcia numără şi un vas Ludovic al XVI-lea, albastru, ornat cu motive chinezeşti, în care artistul s-a depăşit pe sine însuşi. Este vasul pe care Ludovic al XVI-lea l-a plasat la Versailles în cabinetul său şi care este descris într-un inventar din 1791. Există şi alte piese din producţiile Sèvres, cu sculptură în biscuit care lasă după coacere un asperct virginal, alb. Se pot admira mai multe opere semnate de Louis-Simon Boizote, cel care era şeful atelierului de sculptură în 1773 şi furniza modele de vase şi sculpturi, precum „Forţa condusă de raţiune”, sculptura de un alb imaculat, în porţelan dur, sau seria „Marilor oameni ai Franţei secolului al XVIII-lea”, dintre care două proveneau de la Biblioteca lui Charles de Bestegui, fiind desenate de arhitectul Emilio Terry. Din colecţia sa fac parte şi „Napoleon”, în costum de împărat roman, din atelierul lui Poulard Prad de la Napoli (1819), dar şi bustul Ecaterinei a II-a cu o hlamidă în bronz aurit şi soclul din porfir, realizat de Marie-Anne Collot, amanta lui Falconet, care a adus-o la Sankt Petersburg, în 1766.

Strâns legate de „gustul eroic” francez sunt busturile antice, cât şi fotoliile aurite provenind din vechile reşedinţe regale.

Mai alb decât albul

Democraţia, biscuit de Sevres

Policromia porţelanului de Vincennes şi de Sèvres a fost considerată întotdeauna un semn al calităţii. Amatorii de porţelanuri franţuzeşti sunt nebuni după culoare. Îi interesează turcoazul, albastrul de lapis lazuli, verdele-măr, galbenul… O paletă de tonuri care de care mai rare. A trecut de mult timpul în care Gersaint scria: „Vechiul alb a fost întotdeauna foarte preţuit de cunoscători”. Şi, în afară de cazul în care aparţine unor piese excepţionale, ca micul „Baguier du Turc”, vândut cu 70.995 de euro la „Piasa”, fondul alb nu mai entuziasmează.

Un vas pentru zahăr, „à la reine”, din porţelan de Vincennes, cu fond galben şi decor atribuit lui Veillard, din 1752 sau 1753, a fost achiziţionat cu 54.149 de euro, în 2006, în timp ce un platou rotund cu ornamente în culoarea albastrului cerului, din primul serviciu al lui Ludovic al XV-lea, din 1754-1755, s-a ridicat la 172.700 de euro.

Vas de Sevres pe fond albastru, montat în bronz cizelat şi aurit

Şi totuşi, la început a fost albul. Albul porţelanului venit din China pe care îl dorea întreaga Europă. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, numai manufactura „Meissen” fabrica porţelan dur după modelul chinezesc. În Franţa, în absenţa caolinului, pasta primelor porţelanuri rămâne moale, se deformează la căldură şi, mai ales, are un alb lăptos, cu nuanţe de crem. Primul porţelan franţuzesc cu un alb opalin a fost realizat în manufactura Vincennes în 1740. Materialul este minunat, dar decorul pictat nu îl egalează pe cel de Meissen. Îi lipseşte culoarea. Pentru a copia cât mai exact producţia orientală, manufacturile europene au practicat policromia, dar cu o paletă limitată.

Consolă cu medalioane de Sevres

Spre deosebire de faianţele şi porţelanurile chinezeşti, se foloseau numai cinci oxizi care suportau temperaturile ridicate. Marea descoperire de la Meissen a fost arderea culorilor la „foc mic” şi elaborarea, către 1720, a unei substanţe ce se amesteca în culoare pentru ca aceasta să se topească în email. Din nefericire, reţeta saxonă, bazată pe porţelanuri dure, dădea rezultate necorespunzătoare pe pasta moale, care se acoperea cu pete negre la ars.

Ambiţia manufacturii din Vincennes, devenită manufactură regală în 1752, a fost mai puţin să egaleze China cât Meissen-ul.

Gustul şi culorile

Vase datate 1766, pe fond albastru cu ghirlande de flori, atribuite pictorului Jean-Baptiste Tandort

De la apariţia lor pe porţelanul moale de la Vincennes, fondurile colorate, onctuoase şi strălucitoare, au fost admirate, dar nu toate la fel de apreciate. Astfel, galbenul, primul fond colorat menţionat la Vincennes în 1749, a fost aproape un fiasco. Cunoscut încă din antichitate, el era considerat prea obişnuit. Refuzat de supuşii lui Ludovic al XV, el îi face astăzi să pălească de invidie pe colecţionari, datorită rarităţii sale. În 1754, numai 29 de piese din 1.500 vândute aveau fond galben. Aşa se explică şi preţul obţinut la „Piasa” pe un vas pentru zahăr, decorat cu o scenă cu copii „după Boucher”, în albastru pe fond galben: 59.149 de euro. O ceaşcă identică se vânduse în 1992, la „Ader-Tajan”, cu 235.340 de franci.

Piesă cu medalioane de Sevres semnată de Martin Carlin

O altă culoare puţin apreciată în secolul al XVIII-lea era violetul, considerat prea tern. Piesele cu fond în această culoare sunt atât de rare încât nimeni nu speră să le vadă în licitaţii. Totuşi, o ceaşcă de la Sèvres din 1764, excepţional decorată cu maimuţe în aur şi platină pe fond violet, s-a vândut la „Tajan” cu 27.130 de euro.

Câteva fonduri colorate au suscitat în secolul al XVIII-lea entuziasmul iubitorilor de porţelan, păstrându-şi şi acum interesul. Locul de onoare revine albastrului cerului. Frumuseţea acestui turcoaz pe bază de cupru a fost imediat adoptată pentru serviciul lui Ludovic al XV-lea. Un vas pentru muştar şi un platou au atins, în 2004, 66.511 euro. Două piese rare, printre care un platou ajurat, au fost cumpărate de Muzeele Naţionale, care şi-au exercitat dreptul de preempţiune, cu 172.700 de euro.

Ceas şi sfeşnice cu medalioane de Sevres

Numele „regal” şi „Pompadour” au ridicat la rândul lor licitaţiile. În 2005 se înregistra un record mondial, la Sotheby’s Paris, pentru o farfurie cu buza decorată cu flori şi păsări pe acest fond albastru: 370.400 de euro. O ceaşcă cu decor floral pe fond roşu spre violet a fost adjudecată, în 2005, cu 6.257 de euro.

O fructieră de Sèvres care a aparţinut Doamnei de Pompadour a fost achiziţionată de muzeul Luvru, tot în 2005, cu 106.000 de euro.

Orologiu şi vase de Sevres

Ca şi manufactura din Vincennes, Sèvres nu a încetat să creeze noi culori pe un fond care să imite alte materiale, mai ales pietrele dure. Celebrul roz „Pompadour”, foarte dificil de fabricat, se prezintă adesea cu vene ce imită marmura. Este cazul unui serviciu pentru micul dejun, vândut la Sotheby’s Paris în 2004 cu 102.000 de euro. Odată cu apariţia pastei dure, posibilităţile devin nelimitate. Printre reuşitele legendare se numără fondul imitând bagaua, care a fost ales de împărat, în 1804, pentru un serviciu de la Fontainebleau. Cu acelaşi model, două cupe au fost adjudecate în 2004 cu 16.750 de euro.

În secolul al XIX-lea, Sèvres pierde monopolul ştiinţei porţelanului, iar fondurile colorate se răspândesc în porţelanurile pariziene. Una dintre cele mai spectaculoase „culori-materie”, fondul agată, orna o pereche de vase semnate „Dihl”, vândute la Bayeux, în 2006, cu 167.480 de euro, preţ de nivel Sèvres nu pentru marca falsă cu doi L pe care o purtau, ci pentru calitatea echivalentă cu aceea a celebrei manufacturi.

Adjudecat

Vas de lapte ce a aparţinut Mariei Antoinette

Un record de preţ s-a înregistrat în februarie anul acesta, la „Drout Richelieu”, pentru un vas pentru lapte din serviciul Mariei Antoaneta, provenind de la Sevres: 1.091.000 euro. Toarta în relief reprezintă un cap de capră cu torsul şi labele terminate cu copite, cu două coarne ce ajung la buza vasului şi reapar în interior, în trompe l’oeil, părând să străpungă gâtul vasului. Decorul după denumirea sa originară „în pictură etruscă” se compune, pe pântecul vasului, din două personaje „à l’antique”, tratate în policromie: un tânăr în tunică albastră dă de băut unei capre dintr-un vas tripod, în timp ce o tânără, în rochie roz, întinde vrejuri de viţă-de-vie unei alte capre ridicate pe picioarele din spate. Scena circulară pe fond alb este încadrată de două benzi „roşu antic”, numite şi fond etrusc, decorate cu frunze şi motive florale stilizate.

Birou cu medalioane de Sevres

De la marchiza de Pompadour la cele mai mari colecţii de astăzi, mobilele decorate cu plăci de porţelan rămân summum-ul mobilierului secolului al XVIII-lea.

Rare în vânzările publice, mobilele ornate cu porţelan sunt întotdeauna remarcate. La Paris, ca şi la New York sau Londra, suma pentru aceste opere considerate piese de muzeu se ridică adesea la peste un milion de euro, atingând chiar preţul record pentru un birou de Joseph Baumhauer, decorat cu 24 de plăci de Sèvres, vândut la „Artcurial”, în 2005, cu 6.874.575 de euro. Numai calitatea porţelanului nu explică asemenea preţuri. Marca celor mai mari ebenişti ai secolului al XVIII-lea, aplicată pe aceste mobile preţioase, şi interiorele prestigioase cărora le erau destinate motivează colecţionarii.

Dulap pentru bijuterii, decorat cu medalioane de Sevres, creat de Thomire

Maria Antoaneta avea o casetă de bijuterii realizată de Martin Carlin, care a fost etalată la Luvru în cadrul marii expoziţii dedicate reginei. Sunt repertoriate nouă modele ale acestei casete. Unul dintre ele, prezentat la o lictaţie în 1996, a fost adjudecat cu 2.195.266 de euro. Cu scopul de a satiface o clientelă exigentă şi rafinată, în căutare de noutăţi, negustorul Simon-Philippe Poirier a devenit specialist în mobilele decorate cu porţelan. Din 1758, el a comandat plăci manufacturii Sèvres. Bernard II van Riesenburgh, supranumit Lacroix, care lucra pentru el, este unul dintre primii ebenişti care folosesc acest material. Comoda semnată de el, livrată de Poirier prinţului Condè în 1760, este împodobită pe toate feţele cu 90 de plăci de Sèvres montate într-o reţea de bronz aurit. A făcut senzaţie.

O comodă din epoca Ludovic al XVI-lea, cu plăci albastre de porţelan, marcate „Dester”, a atins în 2006 preţul de 160.000 de franci, iar o consolă decorată cu plăci de Wedgwood, atribuită lui Lignereux, Weisweil şi Thomire, din perioada Directoratului, s-a vândut cu 205.830 de euro. Un gheridon decorat cu medalioane de porţelan de Sèvres, imitându-l pe cel de Wedgwood, din epoca lui Ludovic al XVI-lea, a fost vândut la licitaţia de la „Drouot” cu 353.820 de euro.

Gheridon cu medalioane de Sevres

Doamna de Pompadour, apoi contesa de Barry au fost seduse de eleganţa porţelanului. Una dintre primele întreprinderi de acest gen a fost pe platoul Courteille. Poirier făcea apel la cei mai buni ebenişti şi stau şi astăzi mărturie mobilele de colecţie din întreaga lume.

Carlin, marele maestru ebenist, foloseşte porţelanul pe o gamă largă de piese, de la gheridon la pupitre, la birouri, comode, console, fabricând peste 80 de mobile decorate cu acest material. Excepţională prin raritatea sa, o comodă placată cu medalioane ovale figurând buchete de flori a fost adjudecată pentru 4.704.320 de euro, la Christie’s New York.

Comodă

Piesele mari de mobilier, reprezentând scene galante sau campestre, după Watteau, Boucher, Lancret sau Van Loo, au fost destinate blatului meselor. O masă de cafea decorată cu un platou de Sèvres pictat din 1776, după Michau, a fost vândută pentru 3.676.057 euro, la casa Christie’s din Londra. Reversul plăcilor era frecvent semnat cu monograme ale pictorilor pe porţelan. Charles-Nicolas Dodin, unul dintre cei mai buni pictori de figuri ai manufacturii, a semnat multe dintre ele.

Paralel cu producţia de plăci florale, Sèvres s-a lansat în producţia de biscuit albastru, imitând Wedgwood, ajungând ca piese diferite să coabiteze pe acelaşi mobilier.

„Negustori de orice care nu fac nimic”, cum îi numea Enciclopedia, negustorii de mobilier aparţineau unei corporaţii născute încă din Evul Mediu, a cărei importanţă a crescut considerabil în secolul al XVIII-lea. Ei lansau moda şi au rămas celebrE.

Articol scris de doamna Magdalena Popa Butuc, aparut in cotidianul.ro

Spiritul…

O pereche tanara joaca golf. La o lovitura data de ea, mingea de golf sparge geamul unei case alaturata terenului de golf…
Geamul se faramiteaza in mii de bucati…
Tinerii constienti de greseala lor se duc imediat sa comunice proprietarului…
Suna la usa , dar nu raspunde nimeni. Atunci, ei intra in casa prin usa deschisa a terasei si vad langa geamul spart si o carafa sparta … Langa carafa sta un barbat bine cu un turban pe cap.
– Dumneavoastra sunteti proprietarul? Intreaba sotul.
Barbatul ii priveste pe tineri nedumerit si dupa un timp raspunde ironic:
-Nu, eu am fost inchis 1000 de ani in aceasta carafa, dar cineva a spart geamul si carafa, cu o minge de golf si m-a eliberat. La aceste cuvinte, sotului i s-a iluminat privirea, spunand:
– Asa deci, dumneavoastra sunteti spiritul din carafa?
– Corect, eu va indeplinesc doua dorinte voua si o a treia pentru mine.
– OK! se gandeste sotul si spune imediat prima dorinta:
– Super, deci eu vreau un salariu lunar de 1.000.000 dolari, neimpozabil.
Spiritul raspunde:
– S-a indeplinit! Si care ar fi a doua dorinta?
– Totdeauna sa avem cele mai bune mancaruri si bauturi fine, sa nu ne lipseasca nimic din casa!!
– Considerati si aceasta dorinta indeplinita…
Si acuma dorinta mea, spune spiritul: – De 1000 de ani nu am mai vazut o fiinta feminina. Deci, doresc sa ma culc cu nevasta ta. Tinerii se supun si dupa cateva minute spiritul si femeia sunt in puternica activitate, timp in care sotul s-a intors pe terenul de golf si isi continua partida…
– Cati ani are sotul tau? o intreaba spiritul pe tanara femeie.
– 37! raspunde sotia, gafaind.
– Ciudat… la varsta lui mai crede in spirite???

 

Blondele…

O blonda ajunge plangand, intre prieteni…
Unul o intreaba,
-Ce ai patit draga?
-Mi-a murit mama…
-Vai…..condoleante, imi pare rau! Domnul sa o odihneasca in pace!
Conversatia se intrerupe pentru ca telefonul blondei, suna si in timp ce aceasta vorbeste, incepe iarasi sa planga si mai tare…iar prietenul o intreaba din nou
-Dar ce s-a mai intamplat?
-Pai am vorbit cu sora mea si i-a murit si ei mama…

Femeia obtine…

1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca in copac. Si plange. Barbatul descopera pestera.

2. In pestera e frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.

3. Copii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bata si pleaca la
vanatoare.

4. De la atata carne, Copilul se imbolnaveste de scorbut si beri-beri. Femeia plange. Barbatul
descopera agricultura.

5. Deoarece mamutul se lasa cu greu ucis, Barbatul lipseste prea mult de acasa. Femeia plange. Barbatul incepe sa creasca animale domestice: vaca, oaie, porc, gaina, etc.

6. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa cu garnitura de boabe verzi fierte mancata de pe o frunza. Si plange. Barbatul descopera olaritul.

7. In pestera e curent si umezeala si din cauza asta copii racesc, fac pneumonie si mor. Femeia plange. Barbatul construieste mai intai un bordei apoi o casa din lemn si piatra.

8. A venit iarna si e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se poate prelucra si confectioneaza haine.

9. Hainele din piele precum si alea din blana put. Femeia plange. Barbatul descopera pe rand hainele din lana (care sunt aspre si zgarie – Femeia plange), hainele din in (care tot aspre sunt – Femeia suspina) si intr-un final hainele de matase (care par a fi multumitoare Femeia zambeste). Mai tarziu, Barbatul rezolva si problema mirosurilor emanate de pieile si blanurile mentionate mai sus.

10. Diverse treburi lipsite de importanta cum ar fi protectia turmelor de animale si starpirea
potentialilor pradatori tin Barbatul departe de casa. Femeia plange. Barbatul domesticeste cainele si pisica.

11. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Si incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.

12. Femeia se plictiseste de atata stat in casa si vrea sa-si largeasca orizontul. Normal. Incepe sa planga. Barbatul inventeaza roata, domesticeste calul si descopera barca pentru ca femeia e fragila si oboseste repede. In plus de asta nimeni n-ar vrea sa o auda iar plangand… peste ani…

13. Femeia simte nevoia de a „evada” din cotidian. Nu are timp, bani sau dispozitia pentru excursii in strainatate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de vazut, afara e vreme urata. Capac peste toate, ca de obicei, Barbatul nu e acasa si oricum nici el n-ar intelege mare lucru. Femeia ar avea asa, un fel de chef de a scrie ceva care sa-i aduca complimentele unor necunoscuti si sa fie o chestie care sa pastreze anonimatul si absolut totul trebuie sa fie sub control si Pentru a nu stiu cata oara in istorie, Femeia incepe sa planga. Barbatul inventeaza blog-ul.

Morala: Cand femeile plang, umanitatea evolueaza.

Alta morala: Fara femei am fi trait si acum in copac.

FunkyDonkey

Bunicul meu…

Am avut nevoie de un act si fara nici o tragere de inima am inceput marea scormoneala prin hartii…mai demult asta era ocupatia mamei pentru ca ea avea in primul rand, rabdarea necesara apoi mare parte din hartii erau adunate de ea…asa ca mereu trebuia sa fie cu bagare de seama cand altcineva se atingea de mica ei comoara. Cand spun hartii ma refer generic la o colectie impresionanta de taieturi din ziare si reviste vechi, modele de broderii creatie proprie sau copiate, retete copiate de peste tot, plus dosare intregi de acte de tot felul…
Timp de un sfert de ora m-am uitat descurajata si pierduta la maldarul de dosare prin care ar fi trebuit sa scormonesc….of grea povara!
In fine…cand nu ai incotro…asta este! Pana la urma, tot e bine, abia le ordonez si stiu care cum si de unde…pana acum nu am avut nici nevoie, nici dorinta, nici putere sa umblu prin ele…nici acum nu ma simt prea confortabil…dar…cum spuneam, nu am incotro.
Printre toate deschid un dosar cartonat, maron, vechi, vechi tare, il stiam

ca fiind a lui Bubu…Intre toate actele vechi, chitante, cupoane de pensie, decizii de pensionare, contracte de imprumut pe la CAR, gasesc o cerere adresata unui sef de asociatie de locatari, datata cu 1-09-1985…textul, fara importanta, ruga sa fie adaugata o persoana la plata intretinerii, insa sfarsitul m-a facut sa rad cu lacrimi…pentru ca orice scrisoare trebuia incheiata cu „traisca prtidul si conducatorul iubit” ori ceva asemanator, bunicul meu a gasit o formula de mijloc astfel mica lui cerere se incheia cu „traisca lupta pentru pace!”
In timp ce-i citeam cererea, tatei, si-a amintit cum intr-un an, il ajunse randul pe bunicul meu sa faca o informare politica pe care o tot amanase pe motiv ca nu stie sa scrie ceva din care sa se inteleaga „mareata lupta a comunismului si a tovarasului”…in fine, a incercat vreun an jumate sa joace rolul nepriceputului, a nestiutorului pana ce intr-o zi s-a intalnit cu activistul de partid care fara nici o retinere i-a amintit ca …”eu sa fiu in locul dumneavoastra as fi mai implicat si mult mai interesat, mai ales ca aveti si baiatul si ginerele marinari…lipsa dumneavoastra de aport, uneori si de prezenta, la sedintele de partid se poate interpreta nu foarte convenbil pentru dumneavoastra…aveti grija domnule…”
Naucit de situatie si cu frica de a nu provoca vreun rau copiilor, la urmatoarea sedinta de partid, s-a prezentat printre primii si nu doar atat, dar a si fost deacord sa faca o informare politica…Si s-a apucat de scris, cu o saptamana inainte de sedinta… scria trei randuri, rupea hartia, mai scria un paragraf, iar rupea hartia…un calvar…se apropia ziua sedintei si el nu era nici la jumate cu informarea…dar pana la urma,intr-o noapte, insotit de o sticla de vin, cu doua zile inainte de sedinta… a facut-o…Dimineata, istovit ii intinde mamei mele hartiile sa le citeasca si ea sa vada cum suna… Si suna….a puscarie curata, mazilire a intregii familii…Informarea lui era o insiruire de nemultumiri si sugestii si opinii si critici la adresa partidului si a administratiei locale si a tuturor…o adevarata catastrofa, de care el era foarte multumit…
Timp de jumatate de zi, mama a incercat impreuna cu tata sa-l convinga ca nu este bine ca nu a scris cum trebuia ca nu se poate citi asa ceva si toate astea inafara casei pentru ca eram „supravegheati”… Intr-un final au reusit sa-l determine sa renunte la informarea lui politica si pentru ca refuza categoric sa faca alta, in noaptea ce a urmat i-au facut ai mei o informare nou, nouta, asa cum trebuia sa fie…
A doua zi dimineata a citit-o inainte de a pleca de acasa si cand a vazut el ce trebuie sa prezinte in fata tuturor a izbucnit intr-o remarca „Voi sunteti nebuni, mai copchii! Eu nu citesc asta! Mai bine nu ma duc! Gata! Nu ma duc!” Si s-a dus pana la urma dar a dat-o unui vecin sa o citeasca pretextand ca-l doare o masea….
Imi amintesc de multe ori cum ma lua pe genunchi, in garaj pentru ca acolo era sigur ca nu ne aude nimeni, si-mi povestea despre unchii, tatal si toate rudele noastre care au luptat impotriva comunismului, imi spunea despre fratii strabunicilor cum erau legionari si ce insemna asta…cum sora lui, omorata de altfel de securitate, s-a suparat pe el ca nu a vrut sa-i faca rost de o pusca pentru miscarea lor de rezistenta…
Imi amintesc de el cum in deznadejdea neputintei si din dorinta de a reactiona totusi intr-un fel fara sa faca rau celor din jur, scuipa in fiecare seara televizorul, cand aparea tovarasul…Ceea ce in semna un gest extrem pentru ca eu nu l-am auzit injurand niciodata, nici tipand la cineva, nici purtandu-se altfel decat cuviincios, asta era singurul lucru urat pe care il facea si il facea cu regularitate, parca cu o placere vinovata, aducand-o in pragul disperarii pe biata mea bunica ce trebuia sa stearga la prima ora dimineata de dimineata, ecranul televizorului, de frica sa nu vina cineva in vizita si sa-l vada…parca mare lucru avea cineva de vazut, dar frica…
Imi amintesc de el cum purta intotdeauna in buzunarul de la piept o iconita de la o manastire din Neamt sau cum canta incet cate un cantec popular vechi in timp ce facea treaba sau cum o dadea negresit afara din bucatarie pe bunica mea, cand de sarbatori, ispravea de pregatit mancarea si dulciurile, pentru ca el sa spele vasele si sa faca curatenie in timp ce Mamiticu se coafa, isi facea unghiile si se pregatea fie pentru mers la Inviere fie pentru noaptea de Anul Nou sau Craciun.
Imi amintesc de el cu cata hotarare m-a dus la biserica sa ma impartasesc intr-un post al Craciunului, printr-o zapada cat mine de inalta si cat l-a bombanit Mamiticu cand m-a vazut acasa invelita practic in zapada si inghetata de frig…Dar ce frumoasa este amintirea asta…vad in ochi luminile din biserica si lingurita de argint a preotului care mi-a dat impartasania…
Imi amintesc de el cum ma trata mereu ca pe un baiat mare si imi dadea sarcini in consecinta…fie sa-i tin o bucata de fier, ca o nicovala, pentru ca el sa gaureasca nu mai stiu ce, fie sa ii dau o unealta sau alta…Uneori parca ne jucam amandoi numai ca existau situatii in care din joaca noastra eu ieseam cu cate o rana iar finalul era incununat de reprosurile aspre ale protectoarei mele bunici…
Imi amintesc de el cum nu exista ceva ce sa nu poata face, sau ceva ce sa-i stea in cale atunci cand voia sa realizeze una alta, sau cum repara tot prin casa, chiar daca nu se pricepea…facea cum credea ca trebuie si intotdeauna iesea totul bine….
Mi-l amintesc , cu cata tristete povestea despre sabia lui de Toledo, pe care i-au confiscat-o comunistii, fara ca macar sa intocmeasca cineva un proces verbal sub pretextul de a-l apara de repercursiuni sau cum povestea despre copilaria lui trista si despre joaca cu tiganeii ce poposeau cu caravana in fiecare vara, in apropierea casei lui…
Mi-l amintesc amarat de situatia grea din tara…suparat pe lipsurile pe care de bine de rau noi nu prea le resimteam insa restul oamenilor din jur….Mereu regret ca nu a mai apucat sa traiasca pana a fost indepartat Ceausescu, inca 8 luni daca avea sa mai traisca, avea sa-si vada visul cu ochii…dar…nu a fost sa fie…Si poate ca un pansament pentru acest regret mi-am spus mereu ca el ne-a scapat de Ceausescu, l-a luat cu el…
Scriind despre Bubu si despre mama si Mamiticu si toti ceilalti care m-au iubit si pe care i-am pierdut imi dau seama ca intreaga mea lume fericita in care traiam s-a mutat dincolo…toti cei dragi mie sunt acum acolo si ma asteapta… poate de aceea nu reusesc sa gasesc, sa construiesc, sa ridic o lume fericita pentru mine aici…poate eu sunt acolo…

Aikaterine
ianuarie 2013