sau….
uitandu-te la negru sa vezi roz!
Acum ceva vreme am fost acuzata ca sunt negativista, ca gandesc in defavoarea mea, ca astfel adun in juru-mi un nor de rele, ca nu vad partea buna a lucurirlor, adica jumatatea plina a paharului, ca ma inconjor permanent de negru…(bine…sa nu intram in detalii de genul…cat de bun e cateodata un negru, la casa omului…)
Pai…m-am gandit ca respectivul, posesorul, baza de la care imi fusese aruncate zecile de sageti sub forma cuvintelor, are totusi dreptate…parca prea eram pesimista si ma asteptam mereu la ceva rau, vesnic in garda, ca nu cumva sa ma prinda nepregatita avalansa de necazuri ce inevitabil se va revarsa peste mine…parca prea interpretam in rau tot ce mi se spunea, prea neancrezatoare si suspicioasa si poate ma inselam, poate el si ceilalti in general imi voiau binele si erau de buna credinta si ceea ce mi se spunea trebuia luat ca atare si daca era ceva de interpretat sa fie macar intr-un registru pozitiv…
Si am inceput sa am incredere…sa privesc pozitiv tot ce ma inconjura in viata…de la exterior la intim, de la general la detaliu…tot a capatat ca prin farmec o „nuanta roz”…mda….in ziua in care in sfarsit iesise Soarele dupa o iarna care macar calendaristic se apropia de sfarsit, zi in care incepusem sa vad roz sa le doresc prietenilor „o zi roz”….ei bine, in acea zi….s-a prapadit mama….centrul intregului meu univers…
„Vin sa ne intalnim cat de curand…” in loc de „m-am plictisit de abureala asta…” raspunsul era „abia astept sa ma ghemuiesc in bratele tale…” pozitiv, nu? Si am ramas cu pozitivitatea si cu asteptatul…
„Ma apuca depresia caci sunt iarasi solo de Paste…e cald si frumos afara”…”nimeni nu este singur de sarbatori, ai sa vezi ca nici tu nu ai sa fii…gandeste pozitiv!” si in loc de „imi bag picioarele in ea de viata ca un rahat!” „abia astept sa ma bucur de soare, sa fac pasca si cozonac si oua rosii impreuna cu mama…” ….mda…..si am facut de Florii….pomana de 8 zile pentru mama…
„Am x ani, nu mai sunt asa de frumoasa cum eram la 20, nu am x, y, z lucruri in viata mea…si nu mai am timp sa le fac, imi vine sa…cand ma gandesc”…”gandeste ca au fost care la x ani cu 38 de kg, dupa ce au pierdut tot, au reconstruit tot…” si in loc de „cand esti langa moarte si ai scapat de ea, e firesc sa-ti doresti sa traiesti”…mda…”impresionant…la urma urmei chair nu e tarziu”…si constat ca sunt preferate, admirate, adulate „femeile de femei” care in goana pentru a „face ceva” pun fara jena inclusiv fundul la bataie, promoveaza falsitatea si vulgarul…si mai mult de atat, 38 de kg nu este un dezavantaj ba dimpotriva!…ih!
Nu mai continui…cred ca rozul totusi nu mi se potriveste…
Aikaterine
2 ianuarie 2012
carul cu boi 
Eu am crescut ca un buchet
De steaguri colorate.
Veniti de sfasiati.
Luati cate-o fasie,
Mototoliti-o-n pumn
S-o faceti poezie.
Va-ntreb de ce suntem,
Dar voi nu stiti.
Intreb apoi pe Dumnezeu.
Nu stie.
Si nu mai am pe cin-sa-ntreb,
Si-atunci ma rog la Dumnezeu,
Ca Dumnezeu sa fie.
pai nu e drept sa lipsesti o gramada de vreme si cand apari sa ma faci sa plang!
Si zi mersi ca mai erau pe undeva niste cuvinte dar am uitat sa le scriu ca altfel dadeai si cu capul de pereti si cu aspiratorul(ca sa aduni parul) 🙂
E din perioada cand se privea lung si nehotarat la vene,perioada pe care azi n-o mai inteleg si de care tare ma mai mir.
Oricum,nu esti nici prima, nici singura si nici ultima persoana cu probleme de genul asta in ceea ce priveste perceptia culorilor.
tu crezi ca suntem prea sensibili? ca-i lasam pe ceilalti sa ne faca rau? ei, la urma urmei nu au de unde sa stie ca noi suntem altfel, deci nu pacatuiesc cu nimic…si totusi cu atat de mult….
a…si cred ca toti avem momente in care ne uitam pofticios la vene si parca dupa ce vezi ca totul e o mare minciuna te intrebi de ce mama naibii nu ai facut-o pana la urma?! ti-ai dat voie sa te chinui in continuare…
Eeei…lasa ca nu-i chiar asa. Lucrurile se tot schimba. Si chiar daca nu se schimba prea tare in exterior, se schimba in interior. Ai sa vezi ca peste un an o sa privesti cu alti ochi si rozul n-o sa mai fie negru.
pana la anul mai trec prin pofta de a le face un codou pentru constiinta celor carora le-am cerut ajutorul si mi-au oferit iluzii ca si celui care a ras de mine….asa ca pana la anul e mult tare….mult prea mult…