Arhive categorie: *CULTURA

mi-as dori ca aici sa puteti gasi mult mai mutle articole de calitate…am sa incerc sa vi le ofer…sper sa pot…dar cu siguranta o sa gasiti pamflete, schite, scrieri moderne, caricaturi, talentele prietenilor nostri si nu numai, recomandari de film, teatru, spectacole, muzica, bucataritul ridicat la rang de arta si multe altele…

Celebrele doamne ale Romaniei ep II

 

HARICLEA DARCLEE, una din minunile lirice ale lumii. Hariclea Darclee s-a nascut în 10 Iunie 1860 în orasul Braila.

 

Hariclea_Darclee

 

 

A primit numele de Hariclea, derivat din numele patronimic al tatalui, Ion Haricli, care a fost dezamagit ca sotia nu-i daruise un baiat. Mama, Maria Haricli – nascuta Aslan – provenea din „os domnesc”, fiind nepoata directa a Domnitei Mavrocordat. Din copilarie atrasa de pian, apoi urmând canto la prestigiosul pension Lobkovits din Viena, cu renumita profesoara de bell canto – Marchesi. La vârsta de 16 ani Hariclea a impresionat atât publicul cât si specialistii în canto. Parasind orasul natal, întrucât casa parinteasca fusese distrusa de inundatii, a ajuns la Bucuresti, unde a luat lectii de canto cu o frantuzoaica – M-me Le Kerre, aceasta fiind profund impresionata de talentul tinerei. În acel timp, Hariclea întâlneste pe locotenentul de cavalerie Iorgu HARTULARI, erou al Razboiului din 1877, care frecventa de mai multa vreme casa Haricli. Sentimentele sunt reciproce, acesta cerând-o în casatorie, însa spre nemultumirea generala a familiei, mai ales a mamei, care nu a putut concepe ca „fiica ei sa se marite cu un barbat fara avere si fara perspective de viitor…”- era de fapt conceptia timpului, care a durat foarte multa vreme în România, pâna prin anii 1930, când ofiterii erau considerati „oameni saraci”, în schimb, prin casatorie legea militara pretindea ca viitoarea sotie sa aiba o „zestre” de 20000 lei. Totusi, casatoria religioasa a avut loc în Februarie 1881, la Biserica Alba din Bucuresti (Cal.Victoriei) mama miresei însa, neparticipând la aceasta unire a cuplului îndragostit.

La scurt timp dupa casatorie, vraja dragostei se risipeste, casnicia fiind marcata de crizele sotului gelos, la care s-a adaugat si patima jocurilor de noroc. Au urmat mari probleme financiare care au distrus definitiv armonia cuplului, urmând revenirea la Braila, unde Hariclea a început o colaborare muzicala cu George CAVADIA, pianist si organizatorul unor mici serate muzicale în propria-i casa. Mai târziu, cuplul s-a mutat la Iasi, unde situatia materiala precara, precum si continuarea neîntelegerilor dintre cei doi au luat amploare, ulterior Hariclea hotarându-se sa divorteze în 1883, aflând în plus ca în viata sotului intervenise si o relatie extraconjugala. Când totusi se hotarâsera sa plece la Paris, în Aprilie 1886, ca sa continue lectiile de canto, constienta si încurajata de valoarea vocii ei, afla ca este însarcinata. În luna Iulie 1886, naste un baietel, iar ea continua sa ia lectii de canto cu Marie SASSE la Paris.

Celebrul compozitor Charles GOUNOD, a distribuit-o pe Hariclea în rolul Julietei din opera „Romeo si Julieta”, cu prilejul Expozitiei mondiale de la Paris în anul 1889. Mai târziu, Hariclea apare pe scena Operei Mari din Paris, în primul rol liric, interpretând rolul Margaretei din „Faust”. A urmat o glorie internationala a Hariclei Darclee pe scena Scalei din Milano, care, în ciuda bine-cunoscutei exigente a publicului milanez, Presa s-a aratat elogioasa de debutul ei, în 26 Decembtrie 1890. Se spune ca în acea perioada, atât compozitorul Ruggiero LEONCAVALLO, cât si MASCAGNI erau îndragostiti de ea – era frumoasa si cu o voce de aur.
Hariclea Darclee a înregistrat noi si mari succese la Petersburg si Madrid. În anul 1897 s-a finalizat divortul cu Hartulari, ramânând singura sa se lupte cu destinul, sotul retragându-se pâna la sfârsitul vietii la Cotnari, despartit de multa vreme – sufleteste – de familie.
Hariclea era poliglota, vorbea curent germana, franceza, italiana ,spaniola, engleza, greaca si nu în cele din urma si rusa, cucerind astfel publicul din întreaga lume, considerând însa, ca cel mai mare triumf a fost cel „de acasa”, pe scena Operei de la Bucuresti (N.B.Se numea Teatrul liric, în stilul operei din Viena, care se afla în Piata Valter Maracineanu – lânga Cismigiu, bombardat în anul 1945, ca si Teatrul National de pe Calea Victoriei, în acelasi stil).

La sfârsitul secolului XIX, Hariclea era considerata, potrivit presei de peste Ocean, „Cea mai mare cântareata lirica a zilelor noastre”. Dar, diva americana Nelly MELBA, care se temea de talentul Hariclei Darclee, a avut „un cuvânt important de spus…” la Opera Metropolitana din New York, motiv pentru care au fost anulate spectacolele ei. Viata a continuat, iar în 1906, cu ocazie premierei operei „Tosca” (Puccini) în Italia, se întâlneste cu baritonul Eugenio GIRALDONI, care a facut o mare pasiune pentru ea. Diva nu l-a încurajat, dar nici nu l-a respins, iar într-o buna zi, aflându-se amândoi pe un vapor care-i ducea spre Argentina, cântaretul si-a luat „inima în dinti”, declarându-i sentimentele de dragoste. Hariclea spunea ca – „Eugenio este singurul barbat pe care îl iubeste cu adevarat, pentru prima si ultima oara în viata”. Dragostea lor este supusa însa unor mari încercari iremediabile. Datorita faptului ca erau mereu despartiti din cauza obligatiilor profesionale, Hariclea a luat decizia divortului dupa 4 ani de casatorie. Ulterior, Eugenio s-a casatorit în Rusia, cu fiica unui print caucazian, cu care a avut si un copil.
Cariera Hariclei Darclee desfasurata pe parcursul a 30 de ani, s-a încheiat odata cu primul razboi mondial, când a preferat sa se retraga, datorita primelor semne de alterare a vocii. Ultimul specatol l-a sustinut în luna Mai 1918, la Teatrul Pergola din Florenta, dupa ce fusese catalogata de Enciclopedia dello Spettacolo (1950) ca „cea mai mare cântareata a lumii timp de 25 de ani.

– În Septembrie 1936, se întoarce definitiv în România dorind sa gaseasca un post la Conservator sau la Opera, care sa-i asigure o viata decenta, fiind hotarâta sa puna bazele unei Scoli românesti de canto, dar nu a reusit sa-si împlineasca visul; România era pe „picior de razboi”. În acei ani a locuit într-un hotel modest – „Bratu” – pe Str.Polizu, în apropierea Garii de Nord, amânând mereu plecarea la casa din Cotnari, în speranta ca va obtine o catedra de canto sau, în cel mai rau caz, o pensie de batrânete, cu toate ca dictionarele muzicale ale timpului o desemnasera ca „una dintre cele mai înzestrate reprezentante ale artei lirice din toate timpurile”. Regele Carol I, care a apreciat-o foarte mult, i-a oferit Ordinul „Bene Merente Clasa I”.

– În Decembrie 1938, s-a internat la Spitalul Filantropia din Bucuresti, diagnosticul fiind tragic – sarcom hepatic, trecând în Eternitate în dupa-amiaza de 10 Ianuarie 1939. Este înhumata în Cimitirul Bellu din Bucuresti, funeraliile fiind finantate de Ambasada Italiei din Bucuresti.

Articol preluat din revista Agero, scris de doamna Venera E.Dumitrescu-Staia

Povestea omului

images

 

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,

A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină…
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

– Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani…
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

– 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti…
Atâtea bucurii şi-atât senin…
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

– O fi! Dar mai aşteaptă, zise ‘Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
– E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci…
– Bine – exclamă Dumnezeu – prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

– Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
– Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine…
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

– Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
– Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci…
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste…
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare…

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti… vreo 40 de ani!
– E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece…

– De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis…
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou…

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne…
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine…

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se’mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii… Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă…

Istoria unor lucruri superbe ep IV portelanul de Sevres

Porţelanul de Sèvres nu mai este la modă, constata dezolat în 1997 Pierre Ennes de la Departamentul de obiecte de artă al Luvrului. „Este înfiorător faptul că francezii nu mai iubesc porţelanul de Sèvres, iar cele mai frumoase colecţii nu mai sunt la noi şi au plecat în străinătate.”

Desenatorul Jacques Garcia, care lucrează pe şantierul obiectelor de artă de la Luvru, remarca la rândul său: „Este un domeniu de care se interesează marile muzee, amatorii internaţionali, dar nu este gustul actual al francezilor”.Garcia este unul dintre marii colecţionari ai obiectelor de Sèvres şi arepatriat numeroase servicii lucrate sau răspândite după Revoluţia Franceză. Pasiunea lui pentru ceea ce numeşte „marele secol” l-a condus către obiecte de excepţie ale Vechiului Regim, care ornau odinioară încăperile regilor şi ale marilor seniori. În timpul lui Ludovic al XV-lea, porţelanul era la mare preţ, într-o ţară care trăia la umbra porţelanului de Meissen şi a producţiei meşterilor germani. Manufactura de la Vincennes a fost transferată la Sèvres în 1757. Din această cauză, în scurt timp, Versailles s-a umplut de obiecte de porţelan pe care Ludovic al XVI-lea le împrăştia cu dragoste prin toate încăperile. El punea mare preţ pe produsele Manufacturii de la Saint Gobin, pe care o crease chiar în palatul său şi în care prinţi din toată lumea veneau pentru a le admira înainte de a comanda. Toată această istorie l-a pasionat pe Jacques Garcia.

Serviciu cu păsări achiziţionat de la familia Suddel, datat 1792

La Versailles, sub Ludovic al XV-lea, apoi sub Ludovic al XVI-lea, avea loc o dată pe an o expoziţie de vânzare a producţiilor de Sèvres care se ţinea chiar în apartamentele regelui. Se prezentau curtenii pentru a cumpăra aceste obiecte la modă şi bineînţeles pentru a se face remarcaţi de rege prin importanţa achiziţiei lor. Într-un volum intitulat „Sèvres sub Ludovic al XVI-lea”, John Whitehead citează mărturia unui ilustru vizitator, Ducele de Croy, care, în 1775, nota: „Am fost cu domnul Bertin în cabinetele regelui, la marea expoziţie a porţelanurilor de Sèvres, care era imensă şi superbă. El mi-a mărturisit că a găsit mijlocul de a putea scoate cu 45.000 de franci mai puţin din Tezaurul Regal şi că timp de un an sau doi statul nu va fi obligat să ajute manufactura, care va fi utilă din toate punctele de vedere, dat fiind că atrage bani”. În realitate, manufactura era dependentă de Tezaurul Regal. O şansă a ei a fost că l-a avut pe Ludovic al XVI-lea, un admirator entuziast. Printre piesele cu care Garcia se mândreşte este un serviciu de masă cu păsări, comandat în 1792 la manufactura Sèvres, de un englez cu numele de Suddel, cu ghirlande aurite care figurau pe fiecare farfurie şi platou ce trezeau uimirea. Păsările erau parcă scoase din faimoasa „Istorie Naturală a Păsărilor”, de Buffon, publicată în 1770. Existau şi copii după gravurile acuarelate ale cărţii, iar culorile nu şi-au pierdut nici astăzi vivacitatea. Contele D’Artois, fratele lui Ludovic al XVI-lea şi viitorul Charles al X-lea, a fost printre primii care au achiziţionat aceste servicii cu păsări, fiind pasionat mai ales de cele pe fond galben cu verde pal. Cel care orna masa „Câmpului de luptă” avea acel faimos albastru de cobalt, numit şi de Sèvres, care după aceea s-a numit „albastrul regelui”. Un anticar din Londra, de la care Jacques Garcia a achiziţionat acest ansamblu excepţional, numit „cel mai splendid serviciu de Sèvres al secolului al XVIII-lea”, preciza că el era conservat în colecţiile reginei Angliei şi cuprinde 24 de mari platouri. Înainte de a-l etala în marea sufragerie, la primul etaj din castelul său, decoratorul a privit una dintre piesele acestui serviciu mai multe nopţi conform ritualului pe care îl îndeplineşte la fiecare nouă achiziţie. Masa este şi acum pregătită cu el. Aşezat acum într-o vitrină pentru a nu se prăfui, este folosit din când în când, ca şi cum ar fi în Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită.

Serviciul de masă Rose et Myrthe, ales de Ludovic al XV-lea pentru apartamentele sale de la Versailles

Un alt serviciu pe care îl apreciază foarte mult este cel numit „Roses et Myrthes”, ales de Ludovic al XV-la pentru apartamentele sale de la Versailles. Printre trofeele lui, Garcia numără şi un vas Ludovic al XVI-lea, albastru, ornat cu motive chinezeşti, în care artistul s-a depăşit pe sine însuşi. Este vasul pe care Ludovic al XVI-lea l-a plasat la Versailles în cabinetul său şi care este descris într-un inventar din 1791. Există şi alte piese din producţiile Sèvres, cu sculptură în biscuit care lasă după coacere un asperct virginal, alb. Se pot admira mai multe opere semnate de Louis-Simon Boizote, cel care era şeful atelierului de sculptură în 1773 şi furniza modele de vase şi sculpturi, precum „Forţa condusă de raţiune”, sculptura de un alb imaculat, în porţelan dur, sau seria „Marilor oameni ai Franţei secolului al XVIII-lea”, dintre care două proveneau de la Biblioteca lui Charles de Bestegui, fiind desenate de arhitectul Emilio Terry. Din colecţia sa fac parte şi „Napoleon”, în costum de împărat roman, din atelierul lui Poulard Prad de la Napoli (1819), dar şi bustul Ecaterinei a II-a cu o hlamidă în bronz aurit şi soclul din porfir, realizat de Marie-Anne Collot, amanta lui Falconet, care a adus-o la Sankt Petersburg, în 1766.

Strâns legate de „gustul eroic” francez sunt busturile antice, cât şi fotoliile aurite provenind din vechile reşedinţe regale.

Mai alb decât albul

Democraţia, biscuit de Sevres

Policromia porţelanului de Vincennes şi de Sèvres a fost considerată întotdeauna un semn al calităţii. Amatorii de porţelanuri franţuzeşti sunt nebuni după culoare. Îi interesează turcoazul, albastrul de lapis lazuli, verdele-măr, galbenul… O paletă de tonuri care de care mai rare. A trecut de mult timpul în care Gersaint scria: „Vechiul alb a fost întotdeauna foarte preţuit de cunoscători”. Şi, în afară de cazul în care aparţine unor piese excepţionale, ca micul „Baguier du Turc”, vândut cu 70.995 de euro la „Piasa”, fondul alb nu mai entuziasmează.

Un vas pentru zahăr, „à la reine”, din porţelan de Vincennes, cu fond galben şi decor atribuit lui Veillard, din 1752 sau 1753, a fost achiziţionat cu 54.149 de euro, în 2006, în timp ce un platou rotund cu ornamente în culoarea albastrului cerului, din primul serviciu al lui Ludovic al XV-lea, din 1754-1755, s-a ridicat la 172.700 de euro.

Vas de Sevres pe fond albastru, montat în bronz cizelat şi aurit

Şi totuşi, la început a fost albul. Albul porţelanului venit din China pe care îl dorea întreaga Europă. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, numai manufactura „Meissen” fabrica porţelan dur după modelul chinezesc. În Franţa, în absenţa caolinului, pasta primelor porţelanuri rămâne moale, se deformează la căldură şi, mai ales, are un alb lăptos, cu nuanţe de crem. Primul porţelan franţuzesc cu un alb opalin a fost realizat în manufactura Vincennes în 1740. Materialul este minunat, dar decorul pictat nu îl egalează pe cel de Meissen. Îi lipseşte culoarea. Pentru a copia cât mai exact producţia orientală, manufacturile europene au practicat policromia, dar cu o paletă limitată.

Consolă cu medalioane de Sevres

Spre deosebire de faianţele şi porţelanurile chinezeşti, se foloseau numai cinci oxizi care suportau temperaturile ridicate. Marea descoperire de la Meissen a fost arderea culorilor la „foc mic” şi elaborarea, către 1720, a unei substanţe ce se amesteca în culoare pentru ca aceasta să se topească în email. Din nefericire, reţeta saxonă, bazată pe porţelanuri dure, dădea rezultate necorespunzătoare pe pasta moale, care se acoperea cu pete negre la ars.

Ambiţia manufacturii din Vincennes, devenită manufactură regală în 1752, a fost mai puţin să egaleze China cât Meissen-ul.

Gustul şi culorile

Vase datate 1766, pe fond albastru cu ghirlande de flori, atribuite pictorului Jean-Baptiste Tandort

De la apariţia lor pe porţelanul moale de la Vincennes, fondurile colorate, onctuoase şi strălucitoare, au fost admirate, dar nu toate la fel de apreciate. Astfel, galbenul, primul fond colorat menţionat la Vincennes în 1749, a fost aproape un fiasco. Cunoscut încă din antichitate, el era considerat prea obişnuit. Refuzat de supuşii lui Ludovic al XV, el îi face astăzi să pălească de invidie pe colecţionari, datorită rarităţii sale. În 1754, numai 29 de piese din 1.500 vândute aveau fond galben. Aşa se explică şi preţul obţinut la „Piasa” pe un vas pentru zahăr, decorat cu o scenă cu copii „după Boucher”, în albastru pe fond galben: 59.149 de euro. O ceaşcă identică se vânduse în 1992, la „Ader-Tajan”, cu 235.340 de franci.

Piesă cu medalioane de Sevres semnată de Martin Carlin

O altă culoare puţin apreciată în secolul al XVIII-lea era violetul, considerat prea tern. Piesele cu fond în această culoare sunt atât de rare încât nimeni nu speră să le vadă în licitaţii. Totuşi, o ceaşcă de la Sèvres din 1764, excepţional decorată cu maimuţe în aur şi platină pe fond violet, s-a vândut la „Tajan” cu 27.130 de euro.

Câteva fonduri colorate au suscitat în secolul al XVIII-lea entuziasmul iubitorilor de porţelan, păstrându-şi şi acum interesul. Locul de onoare revine albastrului cerului. Frumuseţea acestui turcoaz pe bază de cupru a fost imediat adoptată pentru serviciul lui Ludovic al XV-lea. Un vas pentru muştar şi un platou au atins, în 2004, 66.511 euro. Două piese rare, printre care un platou ajurat, au fost cumpărate de Muzeele Naţionale, care şi-au exercitat dreptul de preempţiune, cu 172.700 de euro.

Ceas şi sfeşnice cu medalioane de Sevres

Numele „regal” şi „Pompadour” au ridicat la rândul lor licitaţiile. În 2005 se înregistra un record mondial, la Sotheby’s Paris, pentru o farfurie cu buza decorată cu flori şi păsări pe acest fond albastru: 370.400 de euro. O ceaşcă cu decor floral pe fond roşu spre violet a fost adjudecată, în 2005, cu 6.257 de euro.

O fructieră de Sèvres care a aparţinut Doamnei de Pompadour a fost achiziţionată de muzeul Luvru, tot în 2005, cu 106.000 de euro.

Orologiu şi vase de Sevres

Ca şi manufactura din Vincennes, Sèvres nu a încetat să creeze noi culori pe un fond care să imite alte materiale, mai ales pietrele dure. Celebrul roz „Pompadour”, foarte dificil de fabricat, se prezintă adesea cu vene ce imită marmura. Este cazul unui serviciu pentru micul dejun, vândut la Sotheby’s Paris în 2004 cu 102.000 de euro. Odată cu apariţia pastei dure, posibilităţile devin nelimitate. Printre reuşitele legendare se numără fondul imitând bagaua, care a fost ales de împărat, în 1804, pentru un serviciu de la Fontainebleau. Cu acelaşi model, două cupe au fost adjudecate în 2004 cu 16.750 de euro.

În secolul al XIX-lea, Sèvres pierde monopolul ştiinţei porţelanului, iar fondurile colorate se răspândesc în porţelanurile pariziene. Una dintre cele mai spectaculoase „culori-materie”, fondul agată, orna o pereche de vase semnate „Dihl”, vândute la Bayeux, în 2006, cu 167.480 de euro, preţ de nivel Sèvres nu pentru marca falsă cu doi L pe care o purtau, ci pentru calitatea echivalentă cu aceea a celebrei manufacturi.

Adjudecat

Vas de lapte ce a aparţinut Mariei Antoinette

Un record de preţ s-a înregistrat în februarie anul acesta, la „Drout Richelieu”, pentru un vas pentru lapte din serviciul Mariei Antoaneta, provenind de la Sevres: 1.091.000 euro. Toarta în relief reprezintă un cap de capră cu torsul şi labele terminate cu copite, cu două coarne ce ajung la buza vasului şi reapar în interior, în trompe l’oeil, părând să străpungă gâtul vasului. Decorul după denumirea sa originară „în pictură etruscă” se compune, pe pântecul vasului, din două personaje „à l’antique”, tratate în policromie: un tânăr în tunică albastră dă de băut unei capre dintr-un vas tripod, în timp ce o tânără, în rochie roz, întinde vrejuri de viţă-de-vie unei alte capre ridicate pe picioarele din spate. Scena circulară pe fond alb este încadrată de două benzi „roşu antic”, numite şi fond etrusc, decorate cu frunze şi motive florale stilizate.

Birou cu medalioane de Sevres

De la marchiza de Pompadour la cele mai mari colecţii de astăzi, mobilele decorate cu plăci de porţelan rămân summum-ul mobilierului secolului al XVIII-lea.

Rare în vânzările publice, mobilele ornate cu porţelan sunt întotdeauna remarcate. La Paris, ca şi la New York sau Londra, suma pentru aceste opere considerate piese de muzeu se ridică adesea la peste un milion de euro, atingând chiar preţul record pentru un birou de Joseph Baumhauer, decorat cu 24 de plăci de Sèvres, vândut la „Artcurial”, în 2005, cu 6.874.575 de euro. Numai calitatea porţelanului nu explică asemenea preţuri. Marca celor mai mari ebenişti ai secolului al XVIII-lea, aplicată pe aceste mobile preţioase, şi interiorele prestigioase cărora le erau destinate motivează colecţionarii.

Dulap pentru bijuterii, decorat cu medalioane de Sevres, creat de Thomire

Maria Antoaneta avea o casetă de bijuterii realizată de Martin Carlin, care a fost etalată la Luvru în cadrul marii expoziţii dedicate reginei. Sunt repertoriate nouă modele ale acestei casete. Unul dintre ele, prezentat la o lictaţie în 1996, a fost adjudecat cu 2.195.266 de euro. Cu scopul de a satiface o clientelă exigentă şi rafinată, în căutare de noutăţi, negustorul Simon-Philippe Poirier a devenit specialist în mobilele decorate cu porţelan. Din 1758, el a comandat plăci manufacturii Sèvres. Bernard II van Riesenburgh, supranumit Lacroix, care lucra pentru el, este unul dintre primii ebenişti care folosesc acest material. Comoda semnată de el, livrată de Poirier prinţului Condè în 1760, este împodobită pe toate feţele cu 90 de plăci de Sèvres montate într-o reţea de bronz aurit. A făcut senzaţie.

O comodă din epoca Ludovic al XVI-lea, cu plăci albastre de porţelan, marcate „Dester”, a atins în 2006 preţul de 160.000 de franci, iar o consolă decorată cu plăci de Wedgwood, atribuită lui Lignereux, Weisweil şi Thomire, din perioada Directoratului, s-a vândut cu 205.830 de euro. Un gheridon decorat cu medalioane de porţelan de Sèvres, imitându-l pe cel de Wedgwood, din epoca lui Ludovic al XVI-lea, a fost vândut la licitaţia de la „Drouot” cu 353.820 de euro.

Gheridon cu medalioane de Sevres

Doamna de Pompadour, apoi contesa de Barry au fost seduse de eleganţa porţelanului. Una dintre primele întreprinderi de acest gen a fost pe platoul Courteille. Poirier făcea apel la cei mai buni ebenişti şi stau şi astăzi mărturie mobilele de colecţie din întreaga lume.

Carlin, marele maestru ebenist, foloseşte porţelanul pe o gamă largă de piese, de la gheridon la pupitre, la birouri, comode, console, fabricând peste 80 de mobile decorate cu acest material. Excepţională prin raritatea sa, o comodă placată cu medalioane ovale figurând buchete de flori a fost adjudecată pentru 4.704.320 de euro, la Christie’s New York.

Comodă

Piesele mari de mobilier, reprezentând scene galante sau campestre, după Watteau, Boucher, Lancret sau Van Loo, au fost destinate blatului meselor. O masă de cafea decorată cu un platou de Sèvres pictat din 1776, după Michau, a fost vândută pentru 3.676.057 euro, la casa Christie’s din Londra. Reversul plăcilor era frecvent semnat cu monograme ale pictorilor pe porţelan. Charles-Nicolas Dodin, unul dintre cei mai buni pictori de figuri ai manufacturii, a semnat multe dintre ele.

Paralel cu producţia de plăci florale, Sèvres s-a lansat în producţia de biscuit albastru, imitând Wedgwood, ajungând ca piese diferite să coabiteze pe acelaşi mobilier.

„Negustori de orice care nu fac nimic”, cum îi numea Enciclopedia, negustorii de mobilier aparţineau unei corporaţii născute încă din Evul Mediu, a cărei importanţă a crescut considerabil în secolul al XVIII-lea. Ei lansau moda şi au rămas celebrE.

Articol scris de doamna Magdalena Popa Butuc, aparut in cotidianul.ro

Prefacatoria…

Venice_Carnival_2009___11_by_flemmens

„omul e pe lume ca pasarea pe crac si craca e lipita de copac si cine este lipit de copaci urmeaza invatamintele cele bune si invatamintele cele bune sunt mult mai de pret decat vorbele frumoase ca vorbele frumoase se aud la curtea regeasca si la curtea regeasca slujesc  lingusitorii, lingusitorii urmeaza moda, moda e o inchipuire a sufletului si sufletul ne da viata dar viata se sfarseste cu moartea si moartea ne indeamna sa ne gandim la cer si cerul e deasupra Pamantului si Pamantul nu e mare si marea mare e plina de furtuni si furtunile scufunda corabiile si corabiile au nevoie de un bun carmaci si un bun carmaci e plin de chibzuinta si chibzuinta nu e draga tinerilor de asta tinerii trebuie sa asculte de cei batrani si cei batrani…batranilor… le plac bogatiile, bogatiile fac pe oameni bogati, bogatii nu sunt saraci,  saracii nu stiu decat de nevoie si nevoia nu cunoaste lege si cine nu cunoaste lege traieste ca o vita si daca traiesti ca o vita, dracul o sa te inghita!”

Va provoc…cine a scris aceste randuri? Si daca nu vreti sa intrati in joc, nu-i bai! Pentru mine este important ca le-ati citit…

Cine moare?

speranta

 

Am gasit aceasta poezie a lu Pablo Neruda si am zambit citind-o…Mi-am amintit ca am spus cuiva odata ca „ma agit” pentru ca „sunt vie”….

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii
cine nu-si schimba existenta,
cine nu risca sa construiasca ceva nou
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe „i” in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
„responsabile”. Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca
„A FI VIU” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.
Totul depinde de cum o traim…
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi…

 

Poate ati uitat de Pribeagu….

http://www.youtube.com/watch?v=FG0-cncMpt8&list=PL106D978B9724A74E&index=7&feature=plpp_video

Acelei Care A Plecat

Când ai plecat, zâmbind, din casa noastra,
Din odaita plina de senin,
În graba, ai uitat o floare-n glastra
Si pijamaua ta de crèpe de chine.

Sarmana pijama cu flori bizare,
În care-ai râs atât, nici nu credea
Ca va veni o zi amara-n care
Ai sa ne uiti, pe mine si pe ea.

De-atunci, sedem în fiecare seara
În fata sobei pline de carbuni
Si depanam povestea iar si iara,
Ca doi prieteni buni.

Stiind c-atât de mult îti fuse draga,
O-mbratisez sub vraja din amurg,
Prin falduri îmi adorm privirea vaga
Si-i mângai fiecare brandenburg.

Si noaptea, prin apusuri cristaline,
Când dorul sparge-al lacrimilor dig,
O culc în pat alaturea de mine
Si-o învelesc, ca sa nu-i fie frig.

Istoria unor lucruri superbe EP III-Ouale Faberge

Deasemenea, pe zilele Pastelui am vrut sa va ofer un alt capitol din „Istoria unor lucruri superbe” insa….sper sa il sititi cu placere si acum…
Exista saizeci şi nouă de ouă bijuterii, făcute de Peter Carl Fabergé şi asistenţii săi între 1885 şi 1917. 24 de oua au fost realizate şi oferite ţarilor Alexandru al III-lea şi Nicolae al-II-lea ai Rusiei. Alte două ouă au ramas doar in faza de proiect, „Constellation” şi „Kareliană”. Şapte dintre ouă au fost făcute pentru familia Kelch din Moscova.
Ouăle  Faberge sunt realizate din metale preţioase sau pietre dure decorate cu combinatii de pietre smaltul si bijuterie. Termenul „ou Fabergé” a devenit un sinonim al luxului şi ouăle sunt considerate capodopere ale artei de bijutier.
Carl Fabergé şi aurarii sai au conceput şi construit primul ou în 1885. Acesta a fost comandat de ţarul Alexandru al III-a Rusiei ca o surpriza de Paste pentru sotia sa Maria Feodorovna. La exterior se arata ca un ou de simplu de aur emailat alb,  in interior aflandu-se un gălbenuş de ou de aur. Gălbenuşul avea in interior o găină de aur, care, la rândul său, avea o coroana mica, cu un rubin agăţat în interior.
Toata constructia oualor Faberge aminteste de păpuşile matryoshka. Împărăteasa Maria a fost atât de încântat de acest dar pe care Alexandru Fabergé l-a creat pentru ea incat l-a numit „Furnizor de Curte” şi a comandat un cadou de Paste in fiecare an cu conditia ca acesta sa fie un unicat si sa aiba o surpriza in interior.
Fiul său, Nicolae al II-lea al Rusiei a continuat traditia,oferind anual un ou, în fiecare primăvară, soţiei sale  Alexandra Feodorovna, precum si mamei sale.
Din 1885, ouăle au fost produse aproape în fiecare an. Odată ce un proiect a fost aprobat iniţial, lucrarea a fost efectuată de o intreaga echipa de artizani împreuna cu Peter Carl Fabergé, printre care Michael Perkhin, Wigström Henrik şi Erik august Kollin.
Ouăle Imperiale s-au bucurat de faima, astfel încât Fabergé a făcut aproximativ 15 ouă cunoscute pentru clienţi privaţi. Printre ei este o serie de 7 ouă făcute pentru Alexandru Kelch si altele 8, copii dupa ouale imperiale.

Din cele 105 oua Faberge cunoscute, numai şaizeci şi nouă au supravieţuit până în ziua de azi. Marea majoritate a acestora sunt stocate în muzee publice, cele mai multe(30 de bucati) fiind in Rusia. Există cincizeci şi patru ouă Imperial, cunoscute, dintre care numai patruzeci şi şase au supravieţuit. Din cele opt ouă Imperiale, pierdute, exista doar fotografii pentru doua, cel din 1903 „Regal Danez” şi 1909 „Ouă comemorative AlexanderIII”.

Doar un singur ou a parasit Rusia bolsevia, odata cu Imparateasa, vaduva, Maria Feodorovna , cel din 1916 „Ordinul Sf. Gheorghe”.  Restul au rămas în Petrograd.

După Revoluţia Rusă, Casa Fabergé a fost naţionalizată de către bolşevici, iar familia Fabergé a fugit în Elveţia, unde Peter Carl Fabergé a murit în 1920.

Palatele Romanov au fost devastate şi comorile lor au fost mutate la Kremlin, sub escorta militara, la ordinul lui Vladimir Ilici Lenin.

În încercarea de a dobândi mai multă valută străină, Iosif Stalin a vandut multe dintre ouă, în 1927, după ce valoarea lor a fost apreciată de către Agathon Fabergé.

Între 1930 şi 1933 paisprezece ouă Imperiale au părăsit Rusia. Multe dintre ouă au fost vândute lui Armand Hammer, presedinte al Occidental Petroleum şi un prieten personal al lui Lenin, al cărui tată a fost fondator al Partidului Comunist din Statelor Unite.

Malcolm Forbes a adunat intr-o colectie particulara 9 oua Faberge si aproximativ 108 alte obiecte purtand semnatura lui Faberge. In anul 2004 mostenitorii lui, au scos la licitaite, la Casa Sotheby, intreaga colectie. Intreaga colectie a fost achizitionata de oligarhul rus, Victor Vekselberg, pentru o suma estimata ca fiind intre 90 si 120 de milioane dolari.

În noiembrie 2007, un ceas Fabergé, numit de către casa de licitaţii Christie ca ou Rothschild a fost vandut la licitatie, pentru 8.9 milioane lire sterline (inclusiv comision). Preţul obţinut a stabilit două recorduri pentru licitaţie: este cel mai scump ceas vandut vreodata la licitatie si cel mai scump obiect rusesc, inclusiv ouăle anterioare Faberge, vândut vreodată la o licitaţie.

Un poem…

Venus din Milo

de Octavian Paler

Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,
uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decît că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,
după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decît că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.

Celebrele doamne ale Romaniei ep I

M-am gandit sa va ofer cateva informatii despre femeile romance, nume ce au strabatut secole ramanad in memorii scrise, femei ce au reusit ca in timpuri incorsetate de principii nefiresti pe alocuri, sa-si traiasca viata memorabil.

In timpul documentarii am descoperit site-uri din care voi culege informatii si din care voi prelua articole, dar si diferite carti din biblioteca proprie pe car ele voi mentiona la finele fiecarui articol.

Voi incepe asa cum mi se pare chiar firesc, cu o moldoveanca

MARUCA ENESCU-CANTACUZINO, s-a nascut în Moldova, la Tescani, în ziua de 18 Iulie 1878, parintii fiind descendenti ai vechii boierimi moldovene: Dimitrie Rosetti Tescani si Alice, nascuta Jora. Tatal ei s-a sinucis în 1896, motiv pentru care Maruca a fost profund marcata pentru toata viata, ea însasi încercând sa se sinucida în mai multe rânduri.

Era caracterizata ca o persoana curioasa, cu stari depresive variind între exuberanta si taciturnism. Credea în magie si spiritism. A fost casatorita cu Mihai Cantacuzino, ministrul Justitiei în anul 1910, în guvernul Petre Carp, Titu Maiorescu si Ionel I.C.Bratianu, membru al Partidului conservator, condus de Take Ionescu, permitându-i-se Marucai sa continue a purta titlul de printesa, ceea ce dorise dintotdeauna, sa ramâna în rândul aristocratiei europene. În urma unui accident, sotul, Mihai Cantacuzino, moare în 1928 într-un accident de automobil, în urma caruia ramân cei doi descendenti, – Alice si Bâzu Cantacuzino. Dupa deces, Maruca revine la o aventura sentimentala avuta cu marele filozof român Nae Ionescu, profesorul si mentorul marilor cugetatori români – Mircea Eliade, Emil Cioran, C.Noica, Mircea Vulcanescu s.a. Mai târziu, Maruca a legalizat legatura cu George Enescu, începuta înca din 1914, când avea vârsta de 36 ani, viata ei continuând alaturi de Enescu, prin casatorie, pâna la moartea acestuia la Paris în anul 1955, unde de fapt este si înhumat. În testamentul compozitorului si violonistului celebru, a fost mentionat ca „va reveni în tara numai când nu va mai exista regim comunist”…

La începutul secolului, în Bucuresti, lumea mondena vorbea despre o adevarata rivalitate între „Cele trei M”, respectiv MARIA – principesa mostenitoare, devenita regina a României, MARTHA Bibescu si MARUCA Enescu-Cantacuzino. În Memoriile Reginei Maria (pe care le posed), principesa Maria mentiona cu amuzament capriciile Marucai, nesinchisindu-se de comportamentul ei bizar si capricios, (…)”Maruca ma primea de multe ori alungita pe o canapea, întinzându-i mâna, fara a se ridica în picioare”… Viitoarea regina a României, scria ca …”De fapt Maruca ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudata si avea, de netagaduit, o fire originala. Relatia ei te însufletea, dar în zadar, daca încercai sa-i contrazici ideile(… )Traia dupa bunul ei plac, fara sa-i pese de critici, care de multe ori erau necrutatoare” (…) Maruca avea manii, una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric (…)Îi placea sa aiba multa lume în casa ei din Palatul Cantacuzino din Calea Victoriei, palat care revenise copiilor lor, Bâzu si Alice, ea preferând însa „casa mica”, aflata în spatele marelui palat, construit în mod special de Enescu, întreaga cladire fiind preluata ulterior de Uniunea compozitorilor, dupa 1946.

Regina Maria,  în Memoriile sale, mai mentiona ca – „Maruca, printre alte anomalii bizare, îi placea sa ne adune în casa mica, supunându-ne zâmbitoarei ei tiranii, ea având o dragoste ciudata pentru absurd, în toate formele sale”(…) În ziua de 6 Septembrie 1946, G.Enescu si Maruca au parasit definitiv România, stabilindu-se într-un „banlieu” parizian, în vila de la Bellevue pe care au locuit-o pâna în anul 1950, când constrânsi sa-si reduca cheltuielile, s-au mutat într-un mic apartament din Rue de Clichy. George Enescu a murit în anul 1955, iar Maruca i-a supravietuit pâna în Decembrie 1972. Se retrasese în Elvetia la Vevey, într-un hotel luxos, pe malul lacului Leman, însotita permanent de o infirmiera, luând masa la restaurantul hotelului, dar în ultimul timp slabindu-i puterile, era servita în camera. În 1972, ramasitele ei pamântesti au fost aduse la Paris si înhumata alaturi de George Enescu, în cimitirul Pčre Lachaise, dupa dorinta testamentara a lui Enescu. Pe placa mortuara apare numele „Maruca Enescu, nascuta Rosetti Tescani”, ultima ei dorinta, prezentându-se în fata Eternitatii cu esenta vietii ei: ORIGINEA si IUBIREA.

Articol aparut in revista Agero semnat de doamna Vera E. Dumitescu-Staia

Un poem…

http://www.youtube.com/watch?v=_eq8YipJ2Eo

Avem timp
de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi
insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam
dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce
pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla
oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva

Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete

Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi

Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti

Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie,
cand trebuie
Indiferent de consecinte

Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau

Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.

Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine
insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.

Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu
inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe
primul loc
Si nu faptele sale

Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai
departe in viata

Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai
nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.

Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti

Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede …

Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

Sa radem putin…

 

Omul si rata

G.Toparceanu

Unui om, săracul, într-o dimineaţă,
I-a murit o raţă,
Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat,
Când văzu că-i moartă cu adevărat.
Dar la scurtă vreme, în aceeaşi lună,
I-a murit şi soacra – tot de moarte bună…

Morala:
Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:
După întristare, vine bucurie

I. Pribeagul…

 

La masa falimentară

Din senin
O nenorocire mare,
A căzut vijelios
Peste vechiul magazin
Chic Berlin
Herman Woiss et. David Gross
Au venit toţi creditorii
???
Mărfuri
Catifele şi dantele
Şi diverse cifre grele
În registre au găsit

Weiss se plimbă agitat
Şi din cap îşi smulge părul
Când constată adevărul
Că în curând, imediat
Fi-vor amândoi la fel
Gross şi el,
Declaraţi într-un moment
În stare de faliment.

– Nu înţelegi deloc momentul
Bate-n uşă falimentul
Neîndois
(Zice Herman Weiss lui Gross)

– Eu mă zbucium ca să scap
Şi îmi smulg părul din cap
Şi tu stai ca un baron
Cu mâinile băgate-n buzunar
La pantalon –

– Îţi smulgi părul! Zise el –
Dar de unde ştii matale
În acest moment de jale
Că nu fac şi eu la fel?

Istoria unor lucruri superbe ep II- Covoarele Persane

 

COVOARELE PERSANE

 

Luxul care este asociat astăzi covorului persan se află în contrast cu începuturile sale modeste în rândul triburilor nomade din Persia. Covorul era atunci un element de izolare termică a cortului necesar în iernile aspre și, din secolul al V lea, un instrument de cult pe care musulmanul credincios îngenunchează în cadrul celor cinci rugăciuni zilnice. Ulterior, el a devenit un mijloc de exprimare artistică, mai ales prin libertatea de alegere a culorilor vii și a diverselor motive. Secretele fabricării sale au fost păstrate și transmise din generație în generație. Meșterii populari utilizează insecte, plante, rădăcini, copaci și alte materii ca surse de inspirație.

Începând din secolul al XVI lea, fabricarea covoarelor s-a dezvoltat până a devenit o artă de sine stătătoare.

Covoarele din Orient nu au fost importate în Europa înainte de secolul al XIII-lea Astfel covoare de origine persană apar în tablourile pictate de artiști precum Giotto, care pare a fi primul care reprezintă artistic un astfel de covor, apoi în operele lui Jan Van Eyck, Antoine Van Dyck si Rubens. Aceste covoare cumpărate de către europeni erau de prea mare valoare pentru a fi puse pe podea, așa cum era practica folosirii lor în Orient. Termenii folosiți de către inventariile venetiene indică faptul că acestea erau puse pe mese (tapedi da descotapedi da tavola) și drept cuvertură pe tronurile regale (tapedi da cassa); picturile europene confirmă aceste utilizări

 

 

 

 

 

Deși monarhii din dinastia safavidă transformaseră fabricarea covoarelor într-o industrie națională, triburile nomade și micile ateliere urbane au continuat să producă covoare persane, inclusiv după invazia afgană din anul 1722, care a pus capăt perioadei de domnie a dinastiei sus-amintite — deci și sprijinului acordat în favoarea producției de covoare. Totuși s-a demonstrat că Nadir Shah (1736-1747), fondatorul dinastiei afsharide și Muhammad Karim Han (1760-1779), fondatorul dinastiei Zand, au poruncit realizarea de covoare în sudul Persiei, reînnoind astfel mecenatul regal. Acesta a devenit politică de stat odată cu instaurarea dinastiei Qajar în anul 1797 producția de covoare reînflorind, încurajată mai ales de cererea locală. Exportul a rămas puțin răspândit până ce o conjunctură favorabilă de factori a făcut să explodeze exporturile. Într-adevăr, la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, epidemia de pebrină a atins viermii de mătase din Persia și a determinat scăderea puternică a producției de mătase, până atunci un element important al exporturilor acestei țări. În paralel, o cerere europeană masivă de covoare orientale, ca urmare a expoziției de la Viena din anul 1873 ca și formarea unei clase de mijloc numeroasă în Marea Britanie a deschis o piață importantă în Persia care căuta un produs de substituire a mătasei pentru export. Începând de la sfârșitul anilor 1870, Persia și-a crescut exportul în Marea Britanie (două companii engleze, Messrs. Ziegler & Co. și Hotz & Co. au înființat manufacturi în Iran), în Franta (era aprovizionat anual un cumpărat al Marilor Magazine de la Luvru) și în SUA

Din păcate, sfârșitul perioadei de domnie a dinastiei Qajar (1786-1925) este marcată printr-un paradox. Pe de o parte, au fost realizate covoare luxoase de mătase, de o calitate artistică comparabilă cu cele din secolul al XVII-lea. Pe de altă parte, calitatea generală a covoarelor scade prin introducerea coloranților de sinteză în Persia interzisă totuși de către guvern în anul 1877

Tipuri de covoare

Vânzătorii de covoare au dezvoltat o clasificare a covoarelor persane bazată pe desen, tip de fabricație și tehnică de țesere. Categoriile au fost denumite după orașul și regiunile asociate fiecărui tip de motive. Lista prezentată mai jos enumeră principalele tipuri de covoare persane.

Abadeh, Ardebil, Bakhtiari, Baluch, Bidjar, Feraghan, Hamedan, Heriz, Ispahan, Joshaghan, Kashan, Kerman, Lorestan, Mashhad, Meshkin, Nain, Sarab, Saraband, Sarouk, Senneh, Shiraz, Qom, Tabriz, Teheran, Veramin, Yazd,

 

 

 

 

 

O poezie…

Vreau sa-i dedic o poezie prietenului meu, 3P, care desi tuseste „pe voci” nu vrea sa mearga la medic…probabil stie el ceva……

Lectura placuta si multa sanatate!

Leac pentru tuse

Când boarea mişcă frunzele pe ram
Şi colb de bronz pe pajişti risipeşte
La domnul doctor Blatt, intră Avram
Şi se plânge bietul că tuşeşte

– Îmi sparge pieptul doctore şi sudui
Mă încovoi din mijloc şi mă aprind
Mă ţine câte-un ceas şi atât mă zgudui
Că m-apuc de-un pom, îl mişc tuşind.

Mi-am pus bazaleone şi comprese
Pahare şi grăsimi şi iod şi mac
Încă am spasme, şi tot mereu mai rece
Şi nu ştiu singur ce să mă mai fac.

– Uite, îţi prescriu,- îi spune doctorul Blatt
O singură reţină dimineaţa
Una la prânz şi alta pe-nserat
Şi n-ai să mai tuşeşti în toata viaţa

– Iertaţi, domnule doctor, eu ştiam
De la bunicul meu, ce-a stat la ţară,
Cum că reţina-i bună – a spus Avram –
Pardon, scuzaţi, pentru ieşit afară!

-Da, dar Congresul Marei Societăţi
Laringolorg care-n Dresda fuse
A decretat reţinei calităţi
Cu efecte minune pentru tuse.

Aşa că faci precum ţi.am spus! Şi lasă
Că orice fleac e greu la început
Şi poimâine vii la mine, după masă.
Să te consult să văd de ţi-a trecut!

A treia zi la opt de dimineaţă
Când nimeni nu gândea netam-neasam
La doctor, pământiu şi tras la faţă
Ţânându-se de pântec intră Avram.

– Ei cum o duci cu tusea? Ţi-e mai bine?
(Încearcă domnul doctor să glumească)
– Vai, doctore – răspunse Avram -, dar cine
Mai îndrăzneşte acum să mai tuşească…?

Umorul lui Woody Allen…


cuvant inainte de Threedots:
…felicitari pentru auto-ironia dusa la superlativ, semn al unui spirit cu adevarat evoluat!

– Am niste copii superbi. Slava domnului ca m-a inselat nevasta-mea…

– Pina la noaptea nuntii, nevasta-mea se temea de intuneric. Dupa asta m-a vazut pe mine gol si de atunci se teme si pe lumina…

– Nevasta mea este cea mai neispravita bucatareasa. Noi ne spunem rugaciunea intotdeauna dupa cina…

– Odata cineva ne-a furat masina. Mi-am intrebat nevasta daca a vazut cumva cum aratau hotii. Mi-a raspuns ca nu, dar a notat numarul masinii…

– Intr-o zi, mi-am sunat sotia si i-am declarat: Draga mea, ma gindeam la tine si m-a lovit brusc o pofta nebuna de amor. La care ea a intrebat: Dar cine-i la telefon?

– I-am spus dentistului meu ca mi s-au ingalbenit dintii. Sfatul lui a fost sa-i asortez cu o cravata maro…

– Azi e o zi absolut nefasta. M-am sculat de dimineata, am luat camasa si i s-au rupt doi nasturi. Am pus mina pe servieta – i s-a rupt minerul. Acum ma tem sa mai merg la WC…

– I-am spus psihiatrului meu ca sint trist, intrucit pe mine toata lumea ma detesta. Mi-a raspuns sa nu fiu penibil, deoarece nici nu m-am intilnit inca cu toata lumea…

– Cind eram copil parintii mei se mutau adesea dintr-o casa in alta, dar eu i-am gasit de fiecare data…

– Eu si sotia mea am trait fericiti 20 de ani. Apoi ne-am intilnit unul pe altul…

– M-am dus la psihiatrul meu si i-am povestit: Doctore, in fiecare dimineata cind ma uit in oglinda ma apuca brusc o senzatie cumplita de voma.Ce crezi ca am?
Mi-a raspuns: Nu stiu, dar cu vederea – cert – stai impecabil!

Un poem…

 

Corbul

de Edgar Allan Poe

 

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător.”

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!”
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!”
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»”.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri” –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !”
Spuse Corbul : ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

 

http://www.youtube.com/watch?v=AxJxUFoR0Es&feature=related

Poezia lui Pribeagu…

 

 

Jurideceste

Şi veniră din Craiova
Şi din Iaşi, din Roşiori
Toţi Juriştii, toţi maeştrii
Şi-ai dreptăţii slujitori.

Unii slabi, cu favorite
Alţii sluţi ca Tutankamon
Toţi cu tumori şi scripte
Să asiste la examen.

Sala-i plină de discipoli
Şi celebrităţi savante
Numai capete ilustre
Şi figuri interesante

Şi deodată Domn Profesor
Chel şi cu priviri absente
Se-adresează cu prestanţă
Unei nostime studente.

– Cum e termenul juridic –
Zise el zâmbind agale –
Dacă eu aş pune mâna
Sub rochiţa dumitale?

Fata roşie ca macul
După o scurtă meditare
Îi răspunde:
– Este, maestre
Atentat la pudoare!

– Foarte bine! A spus maestrul, –
Însă fi bună şi spune
Dacă dimineaţă, mi-ai face
Mie, această chestiune

Cum ar fi juridiceşte
Denumirea-n trei cuvinte
Şi răspunse domnişoara
– Profanare de morminte