Arhive categorie: *INFORMATII DIN ALT VEAC

m-am gandit, tot adunand material pentru blog si constatand ca am suficient cat sa acopar o bucata lunga de vreme…spuneam ca m-am gandit ca ar fi bine sa va aduc in atentie, romanul de la sfarsit de secol XIX – inceput de secol XX….poate unele lucruri veti gasi de cuviinta ca ar fi bine sa le aplicam si azi, altele or sa vi se para amuzante sau desuete insa toate au facut parte din acele vremuri….vremuri care au fost frante busc si care odata cu disparitia au luat cu ele si multe din calitatile romanilor….

Informatii din alt veac…Casa Capsa…

Pe Calea Victoriei nr.36, vis-ŕ-vis de Cercul Militar, colţ cu Str. Edgar Quinet, se află o veche clădire cu un etaj , construită în anul 1852, care a aparţinut vornicului Slătineanu, în anul 1854 intrând în posesia celebrilor fraţi Grigore şi Constantin Capşa, foşti elevi ai binecunoscutului cofetar francez Belissaire Boissier, care a fondat la Paris în anul 1827 cofetăria denumită pe Boulevard des Capucines. În Octombrie al acestui an 2007 s-au sărbătorit 180 ani de la existenţa primei cofetării renumite din Paris, Belissaire Boissier lansând renumitele cu glazură de ciocolată, castane glasate si alte dulciuri îmbietoare. Familia Capşa, de origine macedo-română, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa, au sosit în Ţara Românească după dramaticele episoade ale istoriei aromâneşti din Balcani, când a fost distrus din temelii de catre artileria otomană oraşul Moscopole în anul 1788, minunata capitală a aromânilor. 

Supravieţuitorii acelui genocid s-au risipit în cele patru colţuri ale Europei, mulţi dintre ei venind în Ţările Române. La început, Dumitru Capşa, cojocar de meserie, s-a refugiat în oraşul Braşov, unde s-a şi căsătorit, mai târziu mutându-se în Bucureşti, având moştenitori 4 băieţi, Constantin, mezinul familiei fiind singurul care a preluat meseria tatălui, devenind cojocar recunoscut pe „piaţa Bucurescilor”.

Constantin Capşa s-a căsătorit cu o tânară din Ploieşti, cu care a avut 12 copii, patru dintre ei, anume Vasile, Anton, Constantin şi Grigore, pe la mijlocul secolului XIX au înfiinţat Casa Capşa, cu un interior foarte elegant, scaune şi fotolii tapisate cu catifea roşie, măsuţe placate cu marmoră importată din Italia, oglinzi veneţiene, draperii din catifea etc., devenind astfel celebră în toată Europa, protipendada Bucureştiului si nu numai, reunindu-se acolo, pentru a discuta artă, politică, can-can-urile timpului, etc. Această clădire, în timp a fost transformată de Grigore Capşa în hotel, restaurant, cafenea, (cafeneaua fiind singurul loc unde se putea fuma), care pe lângă bunătăţile ce erau servite, se puteau citi gazetele timpului, gazete care pentru a nu fi deteriorate, erau aşezate pe nişte suporturi din lemn de dimensiunile ziarului, astfel ca paginile să nu fie îndoite.

Grigore Capşa, şcolit la Paris la Maison Boissier, a fost cel care a impus standardele occidentale în privinţa calităţii, transformând bucătăria în artă, în acelaşi timp completând modelul francez cu elemente din artă culinară românească, într-o societate care în acele timpuri era încă dominată de influenţele orientale, fraţii Capşa înlocuind treptat dulciurile orientale, precum rahatul, baclavalele şi sarailiile, bine îndulcite cu miere, care se zicea că „îngreunează trupul şi mintea”, cu ciocolata, bomboane fondante şi alte preparate cu bază din cremă de ciocolată şi glazurată.

În perioada anilor 1852 exista o concurenţă pe Calea Victoriei, lumea însă descoperind Cofetăria Capsa, pe lângă celelalte, „Cofetăria Palatului”, „Cofetăria Riegler”, „Fialkowski”, aceştia fiind nevoiţi să-şi mute sediile, întrucât Cofetăria Capşa devenise cea mai celebră şi frecventată din Bucureşti.

Fraţii Capşa călătorind mult peste hotare au adus alături de bomboanele fondante şi alte produse din ciocolată, precum ouăle de Paşti, bomboanele englezeşti, ambalaje din cutii de lemn şi metal produse la Karlsbad, Viena, cu imagini minunate pe capac, de asemenea „hârtia dantelată” , „coli de hârtie aurite şi argintate”, panglici, staniol, toate pentru decorare, atractive şi îmbietoare la cumpărare. De-a lungul anilor, începând cu anul 1869, la „cârma” cofetariei se aflau Constantin şi Grigore Capşa. Grigore, şcolit la Maison Boissier din Paris şi-a însuşit atât de bine arta cofetăriei, încât i s-a îngăduit să participe la Expoziţia din Paris. La înapoierea în ţară, afacerea a continuat, dar în 1876 Constantin s-a retras din afacere, ramânând singur Grigore.

În 1869, Casa Capşa devenise furnizorul Curţii princiare a României, iar în 1882 al Casei Regale. În 1873, i s-a acordat „Medalia de aur” cu ocazia Expoziţiei de la Viena şi 1881 a primit „Medalia de Aur” cu ocazia Expoziţiei de la Bucureşti, iar în 1889, „Marea Medalie de aur” a „Expoziţiei Universale”. De asemenea, în anul 1882, a primit Brevetul de furnizor al Casei principelui Milan Obrenovici al Serbiei şi în 1908 pe cel al Principelui Ferdinand al Bulgariei. În perioada după primul Război Mondial, printre alţi oaspeţi de vază din tara si strainatate, au venit în România preşedintele Franţei Raymond Poincaré, care a scris celebrul volum intitulat apărut în 1927, Sarah Bernard, Josephine Baker, Enrico Carusso, Pietro Mascagni, compozitor italian, tenorul Josef Schmidt, actorul Harry Baur şi nu în cele din urmă George Enescu, la care, bineînţeles, „last, but not least” vizita generalului Joseph Joffre (1852- 1931), mareşal al Franţei în 1916, iar în 1918 ales membru în Academiei franceze.

În anul 1920, Generalul Joffre, a fost primit de Regele Ferdinand şi Regina Maria, decorând pe Regele Ferdinand cu „Medalia militară franceză” şi „Crucea de Război” a oraşului Bucureşti. Fraţii Capşa, cu ocazia acestei vizite somptuoase, s-au gândit că în onoarea generalului să lanseze o nouă prajitură de ciocolată, în forma cilindrică de petit-four, exclusiv din cremă şi glazură de ciocolată. Componenţa era hotarâtă, însă fraţii Capşa nu ştiau ce denumire nouă să-i dea, întrucât celelalte aveau denumirea de palete, cornete, bezele etc. Ideea le-a venit spontan… şi au lansat petit-four-ul purtând chiar numele generalului… deci Joffre, în cinstea acestuia, denumire purtată şi în zilele acestui secol, la care s-a adăugat şi tortul cu cremă Joffre.

Tot fraţii Capşa au fost primii care au introdus fabricarea îngheţatei în România la Bucureşti, care se servea la Capşa în cupe speciale din cristal, cu picior, deasupra frişcă şi petit-four denumite, care se implantau în frişca proaspăt bătută.

 În perioada după primul razboi şi începutul celui de-al doilea război mondial, până la naţionalizarea din 1947 a marilor fabrici şi uzine, la Bucureşti exista Fabrica de îngheţată „Frigul”, care se află pe Strada Lânăriei, unde se putea comanda şi pe cale telefonică cantitatea de îngheţată dorită, care era în cutii cerate, cu continut de 1,2,3 kg, îngheţată asortată sau nu (precum găsim astăzi în marketuri), care era adusă la domiciliu cu maşini frigorifice, plata facându-se locco – am trăit epoca…

Îmi permit să adaug la acest capitol, că pe timpuri… alimentele de bază pentru gospodărie, produse proaspete, precum peştele, crustaceele etc., păsări vii, pâinea caldă, produsele lactate, zarzavaturile, chiar şi materialele din stofe şi mătăsuri, erau aduse de furnizori la domiciliu în mijloace de transport cu tracţiune animală, în special pâinea în transport închis, care păstra pâinea şi alte produse din faină, proaspete şi calde.

Dupa 1948, au urmat marile transformări politice şi sociale, dupa abolirea Monarhiei, celebra „instituţie a fratilor Capşa”, a trecut cu toată zestrea materială în subordinea Societăţii Comerciale de Stat. Exploatarea de restaurante şi hoteluri a preluat, volens-nolens şi acest local cu veche şi frumoasă tradiţie românească, schimbând şi firma, în „Restaurant şi Hotel Bucureşti”.

Îmi permit să adaug că după 1948, Capşa a devenit restaurant absolut public, unde se servea şi Menu fix, care costa 8 lei. Nu era rău, dar „minunea” a durat pâna prin anii 1965, când s-a desfiinţat sistemul de servire, devenind un restaurant cu „circuit închis”, adică nu orice muritor de rând avea acces. Îmi amintesc că Maria Tănase, pe când era „Menu fix”, avea o masă rezervată. Din fericire, dupa 1990 s-a revenit la vechea denumire, restaurându-se şi localul, nimeni însă nu a reusit până în prezent să-i redea acel „spirit al Capşei de odinioară”, dispărut odata cu epoca antebelică, iar preţurile nu mai sunt accesibile oricărui muritor de rând, precum înainte de 1965, acum este un local de mare lux, unde în exclusivitate cei cu „monedă forte” pot îndrăzni să se apropie.

O tempora, o mores! S-au schimbat şi firmele si negustorii.

Articol preluat din revista Agero, scris de doamna Venera Dumitrescu-Staia

Si pentru ca am vorbit despre prajitura Joffre, m-am gandit sa va ofer si reteta de tort Joffre…

Reteta are un grad de complexiate a executarii destul de ridicat, insa cu o explicatie detaliata si succinta si un pic de buna vointa se poate obtine un tort exceptional.

Asadar, se prepara o compozitie de baza („compozitia initiala”) care se imparte in trei parti din care 1/3 se foloseste impreuna cu celelalte ingrediente la obtinerea blatului iar restul de 2/3 se alatura ingredientelor din care urmeaza sa se obtina crema

COMPOZIŢIA INIŢIALĂ

– 10 gălbenuşuri
– 500 g zahăr
– 100 g cacao
– 125 ml apă

– Se pun la fiert zahărul, cacaoa şi apa, se dau în clocot 5 minute şi se lasă puţin la răcit;
– În compoziţia caldă se adaugă pe rînd toate galbenuşurile;
– Compoziţia se împarte în trei parţi;

BLATUL

– 10 albuşuri
– 1 lingura făină
– 2 linguri pesmet fin

– O parte din compoziţia initiala se amestecă cu 1 lingură de făină cu vîrf, 2 linguri de pesmet cu vîrf şi la sfarsit, de jos in sus, cu albuşurile bătute spumă, cu 2-3 linguri de zahăr;
– Se rastoarnă într-o cratiţă de 3 kg, unsă şi tapetată şi se coace la foc potrivit, spre mic;
– După coacere, blatul se răstoarnă pe un platou .

CREMA

– 400 g unt
– 2-3 linguri de zahăr
– 2 plicuri zahăr vanilat
– esenţa de rom
– 3 linguri cacao (ness)

– Celelalte două părţi din compozitia initiala, se amestecă cu untul şi se mixează foarte bine;
– Se adaugă 2-3 linguri de zahăr, zahărul vanilat, esenţa de rom şi 3 linguri cacao (ness), se mixează foarte bine;
– Se ţine la frigider o oră.

GLAZURA

– 50 g ciocolată
– 50 g zahăr

– Se topesc 50 g ciocolată cu o lingura de apă la foc foarte slab sau pe baie de aburi;
– Se freacă cu 50 g zahăr pînă devine o cremă moale.

ASAMBLARE

– Blatul se taie în două, se pune crema între blaturi;
– Se acoperă cu glazura;
– Se lasa la rece pana a doua zi cand se poate servi.

Cantitatile sunt pentru obtinerea a 12 portii de tort.

A coborat un dac de pe Columna…

Povestea lui imi umezeste ochii si imi furnica pielea de fiecare data de cate ori mi-o amintesc, poate o stiti deja…iar de n-o stiti, puteti sa o cititi in randurile care urmeaza…

http://www.youtube.com/watch?v=lWFfCizZteM&feature=related

 

Badea Cartan

.Gheorghe Cârţan, adică Badea Cârţan, a fost un ţăran român care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti, aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independenţă al României S-a născut în Cârţişoara, Sibiu, la 24 ianuarie 1849, al doilea din cei şapte copii ai lui Nicolae şi Ludovica Cârţan. De la mătuşa sa, Raşila, ascultă primele basme, iar legendele despre semnele lăsate de cei vechi pe pământul Ţării Făgăraşului au fost primele lui învăţături de istorie. Când în 24 ianuarie 1859 împlinea 10 ani, românii din Moldova şi Muntenia s-au unit sub domnia lui Cuza.

Copilul ce auzise vorbindu-se de unirea cu ţara nu înţelegea de ce românii au fost nevoiţi să nu stea laolaltă şi de ce cei din Ţara Făgăraşului trebuie să stea încă despărţiţi de ceilalţi. În 1860, Gheorghe se tocmeşte mocan la stână. Începe o viaţă aspră, o luptă cu adversităţile naturii, căreia trebuia să-i pătrundă tainele şi pe care trebuie să şi-o apropie. În faţa lui se deschide o lume nouă, destinată bărbaţilor, pasionantă şi emoţionantă, cu ademeniri şi primejdii la tot pasul. Ciobănaşul visa, de pe atunci, să treacă dincolo, „în ţar㔠şi numea vama dintre Transilvania şi Muntenia, „graniţa drăcească”. Se întreba el: „cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării? ”, graniţă care a separat românii doar politic şi administrativ pentru că sufletul şi conştiinţa n-au avut graniţă.

În vara anului 1865 are loc prima trecere a lui Cârţan în „ţar㔠prin „Vama cucului“ prin locul vegheat de cei doi soli ai pământului românesc trimişi către înălţimi: Negoiul şi Moldoveanul. Aude aici legenda lui Negru Vodă. Din 2 oct. 1865 rămâne în fruntea familiei căci îşi pierde tatăl. În 1867 îi spune mamei sale: „Anul aista am să plec dincolo”. Şi-o face în 22 mai, ajunge în Bărăgan unde, spre mirarea lui, câmpul se termina departe, acolo unde cerul se uneşte cu porumbul verde sau cu grâul galben. Aici alături de ciobanul Cotigă, Cârţan află despre dacii cei drepţi şi viteji, despre împăratul Traian, despre moartea lui Decebal. Şi întreabă:

„- Cum aş face bade Ioane să învăţ şi eu a ceti?

– Ai să înveţi dacă vei voi

– D-apăi cum păcate să nu voiesc

Gheorghe Cârţan, elevul, i-a relevat învăţătorului său, ciobanul Cotigă Ion, o minte capabilă să reţină multe informaţii. După căţiva ani a ajuns să citească şi să scrie destul de bine. Întors în Ţara Făgăraşului află că l-au căutat „jandarii” să-l ia la oaste. Auzind, a răspuns c㠄ai noştri de dincolo”, se pregătesc de război cu turcii. Şi pleacă voluntar până în 1881. Oile îi sunt „robite” şi el atâta ştie: „trebe să stau de vorbă cu împăratul şi gata treaba”. A stat la Viena două zile pentru a intra la împărat,  7 zile în „beciurile Vienei”, arestat şi apoi trimis la Pesta. „Dumnezeu Viu Este!”. Cu aceste vorbe începe cererea lui Badea Cârţan, mai degrabă plângerea lui către Impăratul Franz Josef. După ce arată că i-a slujit cu credintă, îi spune că a fost batjocorit de „aceşti satrapi deregători care m-au jefuit şi mi-au robit oile de atâtea ori.” Scrie mai departe Badea Cârţan: „M-am rugat iară de solgabirau să-mi dea drept să vânz cărţi, să-mi căştig pânia. De la Rusale m-am rugat, m-a respinsu. Aşa dară noi numai datorinţe facem şi avem (…). Mă rog deci Maiestăţii tale să fii judecătoriu şi să fie traşi la răspundere…”. Nu i-a făcut dreptate împăratul, căci n-avea cum să fie de partea unui român aflat în judecată cu ungurii, dar l-a eliberat din închisoare, mai ales că însuşi Regele Carol I a intervenit pentru eliberarea lui, mişcat profund de dragostea lui de ţară, de drumurile nenumărate pe care le-a făcut pentru a căra cărţi spre folosul neamului său asuprit din Ardeal. Ca să ştie că au părinţi. Cine li-e„tată şi mamă”. Se întoarce în ţară şi se îngrijeşte de oi, dar doreşte să facă negoţ cu cărţi româneşti. I se refuză această cerere. Când împlinea 42 de ani, la 24 ianuarie 1891, la Bucureşti îşi începea activitatea „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, sub preşedinţia istoricului V.A.Urechia. Din iniţiativa ei, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenţilor universitari români, privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenţia politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria. Memoriul a avut un puternic ecou în lume.

Aceleaşi simţăminte îl făceau şi pe Cârţan să caute căi noi prin care să circule slova românească printre despicăturile munţilor Făgăraş şi Bucegi. Aşa că, atunci când Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi, el spune: „Eu, cioban George Cârţan./ Nici n-oi bea, nici n-oi mânca/ Pân-de Seghedin n-oi da,/ De iubiţii osândiţi/ Ce-s în temniţe zvârliţi.” Face drumuri la Vacz(lângă Budapesta) unde este închis Ion Slavici şi la Seghedin unde erau închiţi Memorandiştii şi se plânge: „La grădină-n Seghedin/ Plâng florile de iasomin/ De răsună uliţa/ Şi tremura temniţa./ De la Seghedin la Vacz/ Numai drumuri de la fraţi/ Numai lacrimi, jale, dor/ Pe fetele tuturor”. Fiindcă cere din nou autorizaţie pentru a difuza cărţi româneşti este arestat în 1895.  Citind în 1895 Cronica românilor a lui Şincai, cumpărată la Viena, şi recitind „Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul” a lui N. Bălcescu, doreşte să vadă statuia marelui voievod. Şi pleacă la Bucureşti. Ajuns la statuie îi mulţumeşte Domnului pentru reuşită şi-i cere realizarea Unirii. Este găsit de Ion Grama ce-l slujea pe V. Alexandrescu Urechia. Istoricul îl găzduieşte, îl plimbă prin muzeele Bucureştiului, îl duce la Liga culturală unde cunoaşte personalităţi cărora le cere cărţi pentru românii din Transilvania şi ajunge personajul principal al unor articole din ziarele vremii[1]. Revine de multe ori ca sol al Transilvaniei la Bucureşti şi ca militant al Ligii culturale pe pământul Transilvaniei, trecând prin „vama cucului” ziare şi cărţi româneşti.  Povestea pe care Badea Cârţan o citea şi o recitea este aceea relatată de Titus Liviu despre întemeierea Romei şi-i spune lui Urechia c㠄e musai să merg la Roma”. Îşi pregăteşte straiţa şi pleacă din Cârţişoara la 3 ian. 1896 , a trecut prin Timişoara, Budapesta, Tirol(Austria), Alpii Sloveni, Apenini, Genova, Pisa, Livorna şi dupa 45 de zile de drumeţie a ajuns la marginea oraşului etern l-a salutat cu: „Bine te-am gasit, maică Romă”.

A pătruns în Roma prin Via Compana a trecut pe lângă Terme, ruinele Coliseului, bazilica Maxentiu şi Palatinul, Forul Roman  şi…deodată – Columna. „- No că asta este! Aici, obosit şi cu ochi înlăcrimaţi, ciobanul din Cârţişoara s-a învârtit în jurul stâlpului uriaş până când a citit toată istoria de pe el. Şi-abia apoi şi-a adus aminte că avea o misie, că nu venise cu mâna goală la Maica Roma. Din desaga lui din lână vârstată, mirosind a mămăligă şi caş, a scos un săculeţ cu pământ luat din grădina casei din Cârţişoara şi l-a vărsat la piciorul Columnei. Apoi, dintr-o năframă legată cu nod a scos şi un pumn de boabe de grâu, pe care le-a semănat în ţărână. Şi fiindcă venise noaptea şi datoria era împlinită, s-a întins pe cojocul lui ciobănesc, visând, pe aripi de somn, că intrase şi el în mulţimea de pe Columnă, printre dealurile săpate în piatră, pe sub pădurile dese, păşind pe un drum care nu mai urca spre vârful coloanei, ci spre munţii lui de acasă. Sus, pe cer, Cloşca cu pui şi Ursa Mare dovedeau că ajunsese în Cărţişoara, pe malul Balei, împreună cu tot neamul său. Când s-a trezit a doua zi, dimineaţa, în jurul lui erau strânşi o mulţime de gură-cască: poliţişti, pompieri, măturători, precupeţe… Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie, iar Duiliu Zamfirescu, secretarul reprezentantei noastre la Roma i-a făcut cunoscut oraşul şi l-a introdus la mari personalităţi ale vremii.

S-a mai abătut apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări. I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui Traian, din partea Congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei. Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Gheorghe Cârţan a spus atunci doar atât: „Roma e mama noastră!”.  După prima călătorie la Roma, Badea Cârtan a fost imediat primit în lumea intelectuală a Capitalei. În cinstea lui s-au organizat banchete, drumurile lui au devenit legende şi se vorbea despre el ca despre cel mai exotic personaj al vremii. Dintr-o dată, ochii mai-marilor s-au aţintit asupra lui. Era in centrul atentiei, era la moda, era „şic” să-l prezinţi invitaţilor. Iată cum suna o invitaţie la un astfel de banchet: „Cred că am plăcerea să cunoaşteţi pe păstorul român Cârţanu, care, plin de sentimente românesti, s-a dus pe jos la Roma, să sărute Columna lui Traian. Sunteti rugată să luaţi parte la ospăţul ce dau astăzi, marţi, 2 aprilie, 7 seara, 1896, în cinstea călătorului reîntors din Roma. N. Th. Mandrea, str. Diaconeselor, 2″. Haiducul cu cărţi în desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai crîncen decît cei mai mari răufăcători ai vremii. „Aici, pe vârfurile munţilor, nu trebuie să fie graniţă căci şi dincolo de ei au locuit moşii şi strămoşii noştri, dacii şi romanii”, „Cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?” spunea Badea Cârţan. În 1903 Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul era uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârtişoara. Badea Gheorghe Cârţan a fost invitat şi în Parlamentul Ţării, de mai multe ori, şi acolo, în preajma anului 1907 fiind, i-ar fi întrebat pe înalţii preoţi şi parlamentari de ce are nevoie un ţăran ca să facă un gard. I s-a răspuns: de cuie, de lemne, de scânduri. Dar Badea Cârţan i-a oprit pe toţi cu răspunsul cel drept: „De pământ are nevoie, ca să aibă unde-şi pune gardul”.  Era un înţelept fără astâmpăr, voia să ştie, să cunoască. Îl interesa mai ales începutul neamului şi al tuturor lucrurilor, obârşia lor, rădăcina istorică dătătoare de nobleţe şi demnitate. Istoricului Vasile A. Urechia, protectorul său, îi scria la 24 martie 1896: „Onor Domnule Preşedinte, astăzi am fost unde este Dunărea aproape de obârşie.[2] Am ţinut mult să văz Mama noastră Roma. Am văzut-o. Apoi am dorit să văz Mama Regelui (Carol I, n.n.). N-am ajuns încă acolo. Fiţi sănătoşi – George Cârţan”.

În primăvară anului 1911, Gheorghe Cârţan este surprins de o avalanşă pe crestele munţilor, cu desagii încărcaţi de cărţi în spinare. Vreo două zile s-a chinuit până a putut să iasă de-acolo. A rămas bolnav şi slăbit mult după acea întâmplare. N-a mai avut putere să ajungă acasa şi a fost adăpostit de familia Lahovary, la Sinaia. Simţindu-şi sfârşitul, le-a cerut celor care-l îngrijeau să-l îngroape acolo, în pământul liber al ţării, unde să poata aştepta împlinirea visului de-o viaţă – întregirea neamului românesc. În august 1911 a murit, fiind înmormântat la Sinaia. La căpătâiul său stă scris: ,,Aici doarme Badea Cârţan, visînd la întregirea neamului său”.

[1] „Mama trăieşte, tata e mort de trei ani, însurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am păzit pe Bărăgan câte 3-4 sate de oi. În  ’77 mă uitam cum se bat românii pe malurile Dunării. Acolo, pe câmpurile Bărăganului, am citit „Istoria românilor” şi alte cărţi. În  ’78, am venit acasa, am tras sorţ şi am jurat. Am cătanit în Bosnia. În ’81, m-am liberat. Era tocmai conferinţă la Sibiu, că se luase iară pricină între români şi unguri. Până în ’93 am stat pe-aci, pe la noi, apoi iar m-am dus în ţară. Vine ’94, şi cu el, Memorandul. Eu urmăream din doască în doască daravelile şi eram necăjit că, ziceau ei întruna, suntem neam rău de oameni noi, românii. Ceteam eu, nu-i vorbă, multe bune şi frumoase, da nu le prea credeam. Îs eu aşa, un fel de Toma. De-aceea mi-am zis: „Tu trebuie să te duci la Roma, să vezi: ai tu tată, ai tu mamă?”. Si-apoi am văzut, dragii mei… De trei ori am fost la Maica Roma. Ultima oară, eu am dus coroana de bronz până la Columnă şi mergeam în fruntea tuturor, aşa îmbrăcat de cioban, cu hainele mele. Mi-au cumpărat un costum, da le-am spus să nu cheltuiască, că şi-aşa nu umblu cu sărăcii de acelea nemtăşti. La Bucureşti am fost de peste o sută şaptezeci de ori. Bucureştiul şi Roma ar trebui să le vadă tot românul, că dacă nu ştie de Moşu-său şi de Tată-său, zici de el că-i orfan.” (Fragment din  interviul pe care Badea Cârţan l-a dat cu câţiva ani înainte de moarte, revistei „Poporul român”).

[2] De-a lungul vieţii sale a călătorit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveţia, Egipt, Germania, Ierusalim.

Articol preluat din revista Agero, scris de domnul profesor George Baciu.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Ma intreb doar, ce ar spune Badea Cartan despre timpurile in care traim…Voi ce credeti?

Despre…. „romanul din alt veac”

 

 

           Asa cum spuneam si in descrierea categoriei, imi doresc sa aduc in actualitate modelul romanului din veacurile care au trecut. Consider ca acei romani aveau calitati ale caracterului care din pacate, odata in plus, cu invazia comunistilor, au disparut…reusind sa strabata peste secole doar insusirile negative ale romanului de alta data.

           Pentru ca portretul sa fie oarecum complet am sa incerc sa va prezint modul de viata, felul in care se distra, manca, traia acel roman, ce sfaturi primea, ce muzica asculta ce-l impresiona pana la lacrimi si mai ales fata de cine isi manifesta si cum isi manifesta, respectul.

           Vreau sa redescoperim vechiul roman pentru a putea intelege ce-l definea si poate ca o data ca acest lucru o sa reusim sa ne dam seama cine suntem cu adevarat….

 

           Asadar va invit sa traim cateva saptamani alaturi de romanul sfarsitului de sec XIX inceput de secol XX…..

La Belle Epoque…cap 1 din „romanii din alt veac”

          

http://www.youtube.com/watch?v=pTZRZRWIiQM&feature=related

Am incercat sa gasesc ceva despre Romania acelor vremuri, mi-as fi dorit sa va scriu un paragraf despre caleasca ce strabatea cu tropote regulate, stradutele pavate cu piatra, despre cuconite imbracate in catifea, matase  si dantele, ascunzandu-si cu delicatete fata subt palarii cu boruri mari si umbrelute dantelate, despre domni distinsi si dichisiti, in costume de casmir croite dupa ultima moda a Parisului…

               Dar stiam ca ati citit si voi, ca si mine de altfel in literatura si atunci am hotarat sa va indemn doar sa priviti imaginile si sa le lasati pe ele sa va conduca incet si bland in visul La Belle Epoque….

Ce sfaturi au primit srabunii nostri…cap 2 din „romanii din alt veac”

Am gasit intr-o carte veche, numita 

DINTR’ALE NEAMULUI ROMANESC, scrisa de N. Cerbulescu si publicata la Sibiu in 1924

 sfaturi pentru popor…

M-am gandit ca unele sunt extrem de actuale altele doar pitoresti, altele amuzante sau depasite dar cu siguranta ele au format oameni care isi iubeau, respectau si aparau tara cu mai multa daruire decat noi.

Ele au fost date strabunilor mei dar si alor vostri…si daca i-ati uitat sau nu ati stiut cum arata, poate va imaginati ca au fost ca acestia…

 

  • „Dusmanii ne inconjoara mai din toate partile, acum ca si alta data. Sa fim veghetori. Inainte de toate sa fim una sufleteste, caci dezbinarea dintre noi, da apa la moara celor ce ne pandesc.”                                               
„Munca cinstita si cu pricepere din partea fiecarui, nerisipind nici o letcaie pe nimicuri straine de tara noastra; cumparati numai produsele tarii noastre si numai de la negustori romani; iata leacul impotriva scumpetei si a saraciei.”


„Bunului patriot si fumul tarii sale i se pare dulce si mirositor”

„Omul inainte de neam si-a iubit familia, inainte de  lume si-a iubit neamul si partea sa de pamant, fie mare, fie mica, in care parintii sai au trait si i-a ingropat, in care el s-a nascut, a petrecut dulcii ani ai copilariei ce nu se mai intorc, a simtit cea dintai bucurie si cea dintai durere de barbat. Nu cunosc inca nici o semintie, cat de barbara, care sa nu aibe acest simtamant.”

„Ceea ce este inca si mai de seama e sa cugetam romaneste, cand scriem si cand vorbim.”

„Evenimentele mari se intampla si vremea se inchide asupra lor, dar datoria noastra este sa nu le uitam. Ca un drumet obosit, ne oprim pasii uitandu-ne la drumul facut si la cel ce se intinde inaintea noastra, ne improspatam puterile. Astfel de zile sunt prilejul de reculegere solemna, de cugetare pioasa, de bucurie demna, de recunostinta si sperante. Trebuie sa fie zile cand ne simtim cu totii mai apropae cand uitam ceea ce ne desparte pentru a vedea numai ceea ce ne leaga. Aceleasi amintiri, aceleasi idealuri, acelasi trecut si acelasi viitor…Sunt sarbatorile nationale.”

„Cultura nationala cere ca elementele nationale sa fie in fruntea ei. Asadar idea conducatoare este idea nationala, a doua este idea crestina.”

„Munca, cultura, ordinea, iata cele trei parghii care vor contribui la inaltarea neamului printre celelalte neamuri.”

„Rusinea si pieirea asteapta pe acel neam care isi uita de limba, portul, datinile si credinta stramosilor.”

„Nu oprim pe nimeni de a fi, ori de a se pretinde roman. Raul e ca asemenea elemente prea proaspete in loc de a fi determinate de caracterul statornic al poporului, sunt din contra determinate pentru viata publica. Urmarile le vedem. Neavand nici traditii, nici patrie hotarata, ele urasc trecutul, au rupt-o cu traditiile; au prefacut tara in mlastina de scurgere pentru toate elementele nesatioase ale strainatatii.”

„Patria nu este numai pamantul din care scoatem rente. Patria o face si limba si istoria si traditiile.”

„A fi „civis Romanus” , este a fi „barbat de fier” .

Asa ziceau stramosii si nu-ncapeau sub cer.”

” Betia aduce saracie, ocna si moarte.”

„Nu ocoliti biserica, ci carciuma; caci biserica este taria sufletului iar carciuma peirea trupului.”

„Presa fiind hrana sufleteasca de toate zilele pentru popor, ziaristul constient trebuie sa-si dea seama de greaua sa raspundere.”

„Nu este dat oricui sa fie o lumina, dupa care sa ne calauzim, insa lumina ori de unde ar veni ea, este de mare pret si se cuvine sa luam bine seama spre a nu se stinge si a ramane in intuneric.”

„Cand este vorba sa se faca noua alegeri, nu te lasa ametit de vorbele sforaitoare ale pamblicarilor si sarlatanilor, caci toti cei buni de gura nu-s buni de nici o treaba”

„Pe votul tau esti singur tu stapan si fiind secret nimeni nu poate sti cui l-ai dat. Zi cum zic toti dar fa cum stii tu, da votul numai acelui care, cand a fost la putere a lucrat  pentru mai binele neamului romanesc. Fapte si iar fapte  nu vorbe goale; caci vorba goala este saracie lucie si cu vorbe fara fapte se duce tara de rapa.”

„Cata vreme veti trimite in Parlamentul tarii, oameni care si-au facut din politica, nu un ideal sfant de propasire a tarii si de mai binele si fericirea neamului, ci o meserie usoara de pe urma carei sa huzureasca de bine si sa se inavuteasca, lucrurile in tara ceasta nu se vor indrepta niciodata. Si vina nu este a lor ci a voastra a celora care va dati votul pe bani, pe promisiuni desarte, pe bautura, pe prietenie, pe nadejdea ca va veti face treburile voastre personale uitand de interesele generale.”

     Deocamdata atat…insa promit sa revin pentru ca mai sunt…