Arhive etichetă: intram

Priveste pozitiv viata…

sau….

uitandu-te la negru sa vezi roz!

154464_405677746179533_464055849_n

Acum ceva vreme am fost acuzata ca sunt negativista, ca gandesc in defavoarea mea, ca astfel adun in juru-mi un nor de rele, ca nu vad partea buna a lucurirlor, adica jumatatea plina a paharului, ca ma inconjor permanent de negru…(bine…sa nu intram in detalii de genul…cat de bun e cateodata un negru, la casa omului…)

Pai…m-am gandit ca respectivul, posesorul, baza de la care imi fusese aruncate zecile de sageti sub forma cuvintelor, are totusi dreptate…parca prea eram pesimista si ma asteptam mereu la ceva rau, vesnic in garda, ca nu cumva sa ma prinda nepregatita avalansa de necazuri ce inevitabil se va revarsa peste mine…parca prea interpretam in rau tot ce mi se spunea, prea neancrezatoare si suspicioasa si poate ma inselam, poate el si ceilalti in general imi voiau binele si erau de buna credinta si ceea ce mi se spunea trebuia luat ca atare si daca era ceva de interpretat sa fie macar intr-un registru pozitiv…
Si am inceput sa am incredere…sa privesc pozitiv tot ce ma inconjura in viata…de la exterior la intim, de la general la detaliu…tot a capatat ca prin farmec o „nuanta roz”…mda….in ziua in care in sfarsit iesise Soarele dupa o iarna care macar calendaristic se apropia de sfarsit, zi in care incepusem sa vad roz sa le doresc prietenilor „o zi roz”….ei bine, in acea zi….s-a prapadit mama….centrul intregului meu univers…

„Vin sa ne intalnim cat de curand…” in loc de „m-am plictisit de abureala asta…” raspunsul era „abia astept sa ma ghemuiesc in bratele tale…” pozitiv, nu? Si am ramas cu pozitivitatea si cu asteptatul…

„Ma apuca depresia caci sunt iarasi solo de Paste…e cald si frumos afara”…”nimeni nu este singur de sarbatori, ai sa vezi ca nici tu nu ai sa fii…gandeste pozitiv!” si in loc de „imi bag picioarele in ea de viata ca un rahat!” „abia astept sa ma bucur de soare, sa fac pasca si cozonac si oua rosii impreuna cu mama…” ….mda…..si am facut de Florii….pomana de 8 zile pentru mama…

„Am x ani, nu mai sunt asa de frumoasa cum eram la 20, nu am x, y, z lucruri in viata mea…si nu mai am timp sa le fac, imi vine sa…cand ma gandesc”…”gandeste ca au fost care la x ani cu 38 de kg, dupa ce au pierdut tot, au reconstruit tot…” si in loc de „cand esti langa moarte si ai scapat de ea, e firesc sa-ti doresti sa traiesti”…mda…”impresionant…la urma urmei chair nu e tarziu”…si constat ca sunt preferate, admirate, adulate „femeile de femei” care in goana pentru a „face ceva” pun fara jena inclusiv fundul la bataie, promoveaza falsitatea si vulgarul…si mai mult de atat, 38 de kg nu este un dezavantaj ba dimpotriva!…ih!

Nu mai continui…cred ca rozul totusi nu mi se potriveste…

Aikaterine
2 ianuarie 2012

Reclame

Neverosimil

by Baf

dedicatie „globetrotterului de 3D”

motto: cea mai grea lupta e lupta cu tine insuti.

Intr-adevar. Mi sa-ntamplat odata demult un lucru neverosimil la care de-atunci m-am gandit de nenumarate ori dar caruia in zadar am tot cautat sa-i gasesc o explicatie multumitoare. N-am inteles si pace. Azi, dupa douazeci si ceva de ani am ramas cu banuiala ca probabil nici nu trebuia sa-nteleg.
Eram foarte tanar pe-atunci, aveam indrazneala de a fi indecent de tanar si extrem de senin. La fel era si ea, cea careia pe vremea aia ii ziceam „soarele meu”, cea pe care mai tarziu o strigam cantzonetand: ” faasooolemiiooo…”, cea pe care azi o tachinez ragusit :”adversaroo..”.Si tot asa de tineri erau si coechipierii din gasca noastra cea nebuna : nasu, nasa, hina Kitza si hinu Kitzu.
Auzisem de ceva vreme de niste locuri incredibil de frumoase(care mai tarziu au devenit rezervatie), pe care Marele Arhitect le migalise cu mare rabdare si le aruncase dimpreuna cu raul cel zbuciumat undeva in creierii unui munte. Cheile Tisitei.
Cale lunga pan-acolo. Mergi pe valea Putnei, pe o sosea mai incalcita decat funia-n sac, cu mare grija sa nu te duci in stanga de-a berbeleacu in niste rapi adanci cat subconstientu’ omului, pe fundul carora sclipeste sarpele argintiu numit Putna. Treci de Vidra, Barsesti si Tulnici si ajungi la Lepsa. Aici, la intrare, faci la stanga pe podetul de la Piatra Porcului apoi imediat dreapta si intri pe un drumeag damburos si gloduros, pret de vreo doi km., avand in stanga muntele care urca impadurit si abrupt din drum pana-n mijlocul cerului. Ajuns la o poarta mare din lemn, lasi masina, platesti un bilet, deschizi poarta si intri pe jos in paradisul care incepe exact din locul in care, burzuluindu-se din stanga, Tisita se-nfige-n Putna cu tupeu.
Intram.Ne mai potrivim o data, cu grija, rucsacii in spinare si-o luam toti sase la picior zgaindu-ne cu gurile cascate la peretele vertical din stanga care ici si colo plange din cateva izvoare mititele strecurate cu greu printre sisturile din cuaternar. In dreapta, Tisita se cearta cu o droaie de stanci pravalite din peretele celalalt care urca si el abrupt vreo suta de metri si-n care stau infipti din loc in loc mesteceni, fagi, carpeni, frasini si arini. Intre drum si apa, un tepsan de vreo douazeci de metri acoperit cu iarba deasa, sumedenie de flori, ciuperci, fragi si alte lighioane.
Dupa socul de inceput, ne revenim, inchidem gurile apoi le deschidem din nou ca sa ne repunem de acord in legatura cu planul initial care prevedea sapte km. de mers pe jos in amonte, trecerea pe sub cele doua arcade de piatra apoi pe sub cozoroc, adica niste stanci iesite in afara din munte care stau ca un tavan deasupra drumului, pe care n-ai cum sa le ocolesti si pe sub care daca treci cu bine inseamna ca ai ceva pile la Marele Arhitect. Dupa cozoroc, ar mai fi putin pana la pestera lunga, ingusta si plina de apa si bolovani care la capatul celalalt iese intr-un alt parau.
Bun. De-acord. Ne punem serios pe dat din talpi pentru ca totusi nu e chiar o joaca, iar pana seara trebuie sa fim inapoi.
In frunte ca paduchele, „soarele meu”, fosta atleta de performanta in adolescenta ne arata din nou cum se descopera mersul pe jos si ne trage perseverent dupa ea :
– Hai, hai, n-o mai lalaiti !
Eu al doilea, nasu, nasa, hina Kitza si in coada hinu Kitzu. Mergem asa vreo doua ore cu scurte pauze pentru respiratie, admiratie si facut poze. Pe nesimtite defileul se ingusteaza.Mai trecem un podet dupa care drumul face putin la dreapta, apoi se ascunde spre stanga pe dupa un colt stancos iesit din munte. Facem la stanga pe dupa colt, dupa care inghetam cu totii.
In fata noastra la cinci metri, o namila de urs. O imensitate incomensurabila de namila de urs. Oprit pe poteca, ne priveste fix si ne amusina cu narile ridicate-n vant.
Pret de zece secunde timpul se opreste-n loc. Incremenire totala.
Mie incepe sa-mi vajaie prin cap o intrebare prosteasca : ” Oare e rau ? Vrea sa ne faca rau ? Oare chiar vrea sa ne faca rau ?”
Apoi incepe sa se-ntample incredibilul. Simt o ameteala scurta, imaginea imi dispare o secunda apoi imi revin si simt cum ochii imi iau foc. Curenti electrici imi alearga continuu din crestet in talpi si inapoi in crestet. Curenti albastri. Simteam ca sunt curenti albastri. Fara sa gandesc ceva, instinctiv, fac domol cativa pasi inainte ocolind-o prin dreapta pe nevasta-mea. Ma opresc. Intind mana dreapta catre urs, il privesc fix in ochi apoi inaintez cu mana intinsa pana la o palma de botul lui poruncindu-i din priviri sa plece. Nu stiu cat am stat asa, nemiscati, privindu-ne fix. La un moment dat ochii ursului se umezesc, mai sta cateva clipe apoi se intoarce incet si o ia domol inapoi. Ma uit dupa el cum pleaca. Dupa zece metri se opreste, intoarce capul, ma mai priveste o data cu ochii aia umezi apoi se duce agale pe poteca pierzandu-se dupa colt.
Liniste totala. Ma intorc ca teleghidat si ma apropii de ceilalti. Stane de piatra. Doar ochii lor cat cepele pareau sa mai aiba ceva viu. O prind pe nevasta-mea in brate tocmai la timp ca sa nu cada. Imi sopteste pierduta :
– Ai ochii stralucitori ! Ai ochii stralucitori ! Ceilalti incep si ei sa se dezghete. Il aud pe nasu :
– Hai s-o taiem copii !
Fara nicio vorba, in cea mai mare liniste, ne intoarcem. Incet-incet, curentii electrici dispar si-ncep sa revin si eu la normal dar parca nu mai e acelasi normal. Parca ceva pe undeva s-a rupt, ceva s-a schimbat, ceva s-a pierdut. Ma simt vlaguit si raman in urma. Ma opresc si ma asez pe o piatra. Se-aseaza si ea langa mine si-ntreaba :
– Ce-ai?
– Nu stiu. Ma simt obosit, n-am vlaga si parca-s singur, singur de tot si nu-mi ies din cap ochii aia. Parca plangeau si parca si mie imi vine sa plang…