Arhive etichetă: plange

Femeia obtine…

1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca in copac. Si plange. Barbatul descopera pestera.

2. In pestera e frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.

3. Copii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bata si pleaca la
vanatoare.

4. De la atata carne, Copilul se imbolnaveste de scorbut si beri-beri. Femeia plange. Barbatul
descopera agricultura.

5. Deoarece mamutul se lasa cu greu ucis, Barbatul lipseste prea mult de acasa. Femeia plange. Barbatul incepe sa creasca animale domestice: vaca, oaie, porc, gaina, etc.

6. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa cu garnitura de boabe verzi fierte mancata de pe o frunza. Si plange. Barbatul descopera olaritul.

7. In pestera e curent si umezeala si din cauza asta copii racesc, fac pneumonie si mor. Femeia plange. Barbatul construieste mai intai un bordei apoi o casa din lemn si piatra.

8. A venit iarna si e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se poate prelucra si confectioneaza haine.

9. Hainele din piele precum si alea din blana put. Femeia plange. Barbatul descopera pe rand hainele din lana (care sunt aspre si zgarie – Femeia plange), hainele din in (care tot aspre sunt – Femeia suspina) si intr-un final hainele de matase (care par a fi multumitoare Femeia zambeste). Mai tarziu, Barbatul rezolva si problema mirosurilor emanate de pieile si blanurile mentionate mai sus.

10. Diverse treburi lipsite de importanta cum ar fi protectia turmelor de animale si starpirea
potentialilor pradatori tin Barbatul departe de casa. Femeia plange. Barbatul domesticeste cainele si pisica.

11. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Si incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.

12. Femeia se plictiseste de atata stat in casa si vrea sa-si largeasca orizontul. Normal. Incepe sa planga. Barbatul inventeaza roata, domesticeste calul si descopera barca pentru ca femeia e fragila si oboseste repede. In plus de asta nimeni n-ar vrea sa o auda iar plangand… peste ani…

13. Femeia simte nevoia de a „evada” din cotidian. Nu are timp, bani sau dispozitia pentru excursii in strainatate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de vazut, afara e vreme urata. Capac peste toate, ca de obicei, Barbatul nu e acasa si oricum nici el n-ar intelege mare lucru. Femeia ar avea asa, un fel de chef de a scrie ceva care sa-i aduca complimentele unor necunoscuti si sa fie o chestie care sa pastreze anonimatul si absolut totul trebuie sa fie sub control si Pentru a nu stiu cata oara in istorie, Femeia incepe sa planga. Barbatul inventeaza blog-ul.

Morala: Cand femeile plang, umanitatea evolueaza.

Alta morala: Fara femei am fi trait si acum in copac.

FunkyDonkey

Cine moare?

speranta

 

Am gasit aceasta poezie a lu Pablo Neruda si am zambit citind-o…Mi-am amintit ca am spus cuiva odata ca „ma agit” pentru ca „sunt vie”….

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii
cine nu-si schimba existenta,
cine nu risca sa construiasca ceva nou
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe „i” in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
„responsabile”. Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca
„A FI VIU” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.
Totul depinde de cum o traim…
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi…

 

Neverosimil

by Baf

dedicatie „globetrotterului de 3D”

motto: cea mai grea lupta e lupta cu tine insuti.

Intr-adevar. Mi sa-ntamplat odata demult un lucru neverosimil la care de-atunci m-am gandit de nenumarate ori dar caruia in zadar am tot cautat sa-i gasesc o explicatie multumitoare. N-am inteles si pace. Azi, dupa douazeci si ceva de ani am ramas cu banuiala ca probabil nici nu trebuia sa-nteleg.
Eram foarte tanar pe-atunci, aveam indrazneala de a fi indecent de tanar si extrem de senin. La fel era si ea, cea careia pe vremea aia ii ziceam „soarele meu”, cea pe care mai tarziu o strigam cantzonetand: ” faasooolemiiooo…”, cea pe care azi o tachinez ragusit :”adversaroo..”.Si tot asa de tineri erau si coechipierii din gasca noastra cea nebuna : nasu, nasa, hina Kitza si hinu Kitzu.
Auzisem de ceva vreme de niste locuri incredibil de frumoase(care mai tarziu au devenit rezervatie), pe care Marele Arhitect le migalise cu mare rabdare si le aruncase dimpreuna cu raul cel zbuciumat undeva in creierii unui munte. Cheile Tisitei.
Cale lunga pan-acolo. Mergi pe valea Putnei, pe o sosea mai incalcita decat funia-n sac, cu mare grija sa nu te duci in stanga de-a berbeleacu in niste rapi adanci cat subconstientu’ omului, pe fundul carora sclipeste sarpele argintiu numit Putna. Treci de Vidra, Barsesti si Tulnici si ajungi la Lepsa. Aici, la intrare, faci la stanga pe podetul de la Piatra Porcului apoi imediat dreapta si intri pe un drumeag damburos si gloduros, pret de vreo doi km., avand in stanga muntele care urca impadurit si abrupt din drum pana-n mijlocul cerului. Ajuns la o poarta mare din lemn, lasi masina, platesti un bilet, deschizi poarta si intri pe jos in paradisul care incepe exact din locul in care, burzuluindu-se din stanga, Tisita se-nfige-n Putna cu tupeu.
Intram.Ne mai potrivim o data, cu grija, rucsacii in spinare si-o luam toti sase la picior zgaindu-ne cu gurile cascate la peretele vertical din stanga care ici si colo plange din cateva izvoare mititele strecurate cu greu printre sisturile din cuaternar. In dreapta, Tisita se cearta cu o droaie de stanci pravalite din peretele celalalt care urca si el abrupt vreo suta de metri si-n care stau infipti din loc in loc mesteceni, fagi, carpeni, frasini si arini. Intre drum si apa, un tepsan de vreo douazeci de metri acoperit cu iarba deasa, sumedenie de flori, ciuperci, fragi si alte lighioane.
Dupa socul de inceput, ne revenim, inchidem gurile apoi le deschidem din nou ca sa ne repunem de acord in legatura cu planul initial care prevedea sapte km. de mers pe jos in amonte, trecerea pe sub cele doua arcade de piatra apoi pe sub cozoroc, adica niste stanci iesite in afara din munte care stau ca un tavan deasupra drumului, pe care n-ai cum sa le ocolesti si pe sub care daca treci cu bine inseamna ca ai ceva pile la Marele Arhitect. Dupa cozoroc, ar mai fi putin pana la pestera lunga, ingusta si plina de apa si bolovani care la capatul celalalt iese intr-un alt parau.
Bun. De-acord. Ne punem serios pe dat din talpi pentru ca totusi nu e chiar o joaca, iar pana seara trebuie sa fim inapoi.
In frunte ca paduchele, „soarele meu”, fosta atleta de performanta in adolescenta ne arata din nou cum se descopera mersul pe jos si ne trage perseverent dupa ea :
– Hai, hai, n-o mai lalaiti !
Eu al doilea, nasu, nasa, hina Kitza si in coada hinu Kitzu. Mergem asa vreo doua ore cu scurte pauze pentru respiratie, admiratie si facut poze. Pe nesimtite defileul se ingusteaza.Mai trecem un podet dupa care drumul face putin la dreapta, apoi se ascunde spre stanga pe dupa un colt stancos iesit din munte. Facem la stanga pe dupa colt, dupa care inghetam cu totii.
In fata noastra la cinci metri, o namila de urs. O imensitate incomensurabila de namila de urs. Oprit pe poteca, ne priveste fix si ne amusina cu narile ridicate-n vant.
Pret de zece secunde timpul se opreste-n loc. Incremenire totala.
Mie incepe sa-mi vajaie prin cap o intrebare prosteasca : ” Oare e rau ? Vrea sa ne faca rau ? Oare chiar vrea sa ne faca rau ?”
Apoi incepe sa se-ntample incredibilul. Simt o ameteala scurta, imaginea imi dispare o secunda apoi imi revin si simt cum ochii imi iau foc. Curenti electrici imi alearga continuu din crestet in talpi si inapoi in crestet. Curenti albastri. Simteam ca sunt curenti albastri. Fara sa gandesc ceva, instinctiv, fac domol cativa pasi inainte ocolind-o prin dreapta pe nevasta-mea. Ma opresc. Intind mana dreapta catre urs, il privesc fix in ochi apoi inaintez cu mana intinsa pana la o palma de botul lui poruncindu-i din priviri sa plece. Nu stiu cat am stat asa, nemiscati, privindu-ne fix. La un moment dat ochii ursului se umezesc, mai sta cateva clipe apoi se intoarce incet si o ia domol inapoi. Ma uit dupa el cum pleaca. Dupa zece metri se opreste, intoarce capul, ma mai priveste o data cu ochii aia umezi apoi se duce agale pe poteca pierzandu-se dupa colt.
Liniste totala. Ma intorc ca teleghidat si ma apropii de ceilalti. Stane de piatra. Doar ochii lor cat cepele pareau sa mai aiba ceva viu. O prind pe nevasta-mea in brate tocmai la timp ca sa nu cada. Imi sopteste pierduta :
– Ai ochii stralucitori ! Ai ochii stralucitori ! Ceilalti incep si ei sa se dezghete. Il aud pe nasu :
– Hai s-o taiem copii !
Fara nicio vorba, in cea mai mare liniste, ne intoarcem. Incet-incet, curentii electrici dispar si-ncep sa revin si eu la normal dar parca nu mai e acelasi normal. Parca ceva pe undeva s-a rupt, ceva s-a schimbat, ceva s-a pierdut. Ma simt vlaguit si raman in urma. Ma opresc si ma asez pe o piatra. Se-aseaza si ea langa mine si-ntreaba :
– Ce-ai?
– Nu stiu. Ma simt obosit, n-am vlaga si parca-s singur, singur de tot si nu-mi ies din cap ochii aia. Parca plangeau si parca si mie imi vine sa plang…