Arhive etichetă: povestea

Un poem…

Venus din Milo

de Octavian Paler

Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,
uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decît că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,
după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decît că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.

Reclame

Stiati ca?

 

 

Sir Alexander Fleming, în conformitate cu opinia publică, a dat lumii primul antibiotic – penicilina. Există o legendă melodramatică în acest sens, cum că tatăl lui Fleming a salvat un băiat de la înec şi în semn de recunoştinţă, tatăl copilului salvat i-a plătit lui Alexander Fleming studiile. După terminarea institutului de medicină, Fleming a descoperit penicilina şi l-a vindecat de pneumonie pe Winston Churchill. Ei bine, Churchill ar fi fost chiar acel baieţel scos din apă de Fleming senior. Povestea e frumoasă, dar e o minciună. În primul rând, Churchill nu a fost tratat cu penicilină, şi doi, Fleming nu a inventat-o.
Triburile din Africa de Nord utilizau proprietatile curative ale mucegaiului penicilinic cu 1000 de ani înainte de Fleming. Iar în 1897, Ernest Duchesne a aplicat mucegaiul pentru tratamentul febrei tifoide pe cobai. Dar când acesta a raportat acest lucru mai marilor comunităţii medicale, nimeni nu l-a luat în serios, din cauza vârstei sale tinere şi pasiunii ciudate (pentru acele timpuri) pentru cobai. Prin urmare, tânărul medic nu a primit nici brevetul, fiind apoi înrolat în armată şi abandonând căutarea penicilinei. Duchesne a murit în 1912 de o boală care ar fi putut fi vindecată cu antibiotice.
Când Fleming a “inventat” penicilina, el nici măcar nu a bănuit despre potenţialul ei curativ. Proprietăţile antimicrobiene au fost studiate de către alţi specialişti.