COVOARELE PERSANE
Luxul care este asociat astăzi covorului persan se află în contrast cu începuturile sale modeste în rândul triburilor nomade din Persia. Covorul era atunci un element de izolare termică a cortului necesar în iernile aspre și, din secolul al V lea, un instrument de cult pe care musulmanul credincios îngenunchează în cadrul celor cinci rugăciuni zilnice. Ulterior, el a devenit un mijloc de exprimare artistică, mai ales prin libertatea de alegere a culorilor vii și a diverselor motive. Secretele fabricării sale au fost păstrate și transmise din generație în generație. Meșterii populari utilizează insecte, plante, rădăcini, copaci și alte materii ca surse de inspirație.
Începând din secolul al XVI lea, fabricarea covoarelor s-a dezvoltat până a devenit o artă de sine stătătoare.
Covoarele din Orient nu au fost importate în Europa înainte de secolul al XIII-lea Astfel covoare de origine persană apar în tablourile pictate de artiști precum Giotto, care pare a fi primul care reprezintă artistic un astfel de covor, apoi în operele lui Jan Van Eyck, Antoine Van Dyck si Rubens. Aceste covoare cumpărate de către europeni erau de prea mare valoare pentru a fi puse pe podea, așa cum era practica folosirii lor în Orient. Termenii folosiți de către inventariile venetiene indică faptul că acestea erau puse pe mese (tapedi da desco, tapedi da tavola) și drept cuvertură pe tronurile regale (tapedi da cassa); picturile europene confirmă aceste utilizări
Deși monarhii din dinastia safavidă transformaseră fabricarea covoarelor într-o industrie națională, triburile nomade și micile ateliere urbane au continuat să producă covoare persane, inclusiv după invazia afgană din anul 1722, care a pus capăt perioadei de domnie a dinastiei sus-amintite — deci și sprijinului acordat în favoarea producției de covoare. Totuși s-a demonstrat că Nadir Shah (1736-1747), fondatorul dinastiei afsharide și Muhammad Karim Han (1760-1779), fondatorul dinastiei Zand, au poruncit realizarea de covoare în sudul Persiei, reînnoind astfel mecenatul regal. Acesta a devenit politică de stat odată cu instaurarea dinastiei Qajar în anul 1797 producția de covoare reînflorind, încurajată mai ales de cererea locală. Exportul a rămas puțin răspândit până ce o conjunctură favorabilă de factori a făcut să explodeze exporturile. Într-adevăr, la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, epidemia de pebrină a atins viermii de mătase din Persia și a determinat scăderea puternică a producției de mătase, până atunci un element important al exporturilor acestei țări. În paralel, o cerere europeană masivă de covoare orientale, ca urmare a expoziției de la Viena din anul 1873 ca și formarea unei clase de mijloc numeroasă în Marea Britanie a deschis o piață importantă în Persia care căuta un produs de substituire a mătasei pentru export. Începând de la sfârșitul anilor 1870, Persia și-a crescut exportul în Marea Britanie (două companii engleze, Messrs. Ziegler & Co. și Hotz & Co. au înființat manufacturi în Iran), în Franta (era aprovizionat anual un cumpărat al Marilor Magazine de la Luvru) și în SUA
Din păcate, sfârșitul perioadei de domnie a dinastiei Qajar (1786-1925) este marcată printr-un paradox. Pe de o parte, au fost realizate covoare luxoase de mătase, de o calitate artistică comparabilă cu cele din secolul al XVII-lea. Pe de altă parte, calitatea generală a covoarelor scade prin introducerea coloranților de sinteză în Persia interzisă totuși de către guvern în anul 1877
Tipuri de covoare
Vânzătorii de covoare au dezvoltat o clasificare a covoarelor persane bazată pe desen, tip de fabricație și tehnică de țesere. Categoriile au fost denumite după orașul și regiunile asociate fiecărui tip de motive. Lista prezentată mai jos enumeră principalele tipuri de covoare persane.
Abadeh, Ardebil, Bakhtiari, Baluch, Bidjar, Feraghan, Hamedan, Heriz, Ispahan, Joshaghan, Kashan, Kerman, Lorestan, Mashhad, Meshkin, Nain, Sarab, Saraband, Sarouk, Senneh, Shiraz, Qom, Tabriz, Teheran, Veramin, Yazd,
carul cu boi 